Festivalul culturii se citește în cafea

La cea de-a VIII-a ediție „Cafekultour”, am fost chemați în săli de teatru, în cinematografe sau în cafenele și, timp de două săptămîni, am fost spectatori. Cînd am vrut să mergem la film, am zărit în program titluri cu rezonanță franțuzească, românească sau orientală, fie că ne-am oprit privirea peste „Rocker”al lui Marian Crișan, fie că ne-a sărit în ochi „Blocul Iakubian” al lui Marwan Hamed, cea mai scumpă peliculă din istoria cinematografiei egiptene. Jean Genet, cu a sa piesă de teatru „Cameristele”, a fost pretextul regizoarei Laurei Dîmbu să ne aducă la spectacol. Am vrut să mergem și la vernisajul expoziției documentare realizate de Institutul Goethe din București, „Herta Müller: Cercul drăcesc al cuvintelor” sau la cea de pictură, sculptură și grafică „Metamorfozele subconștientului”, semnată de Ella Shlosberg și de Cătălin Alexandru Chifan. Mai este vreme, încă nu ne-am încheiat ruta, cu harta Iașului în mînă.

Scenariu în ramă

În sala Teatrului Fix sîntem aș­tep­tați. Două tinere, una cu spatele spre noi și cealaltă ghemuită pe divan stau ne­mișcate sub privirile spectatorilor care își caută un loc. Kimonoul roșu începe să foșnească pe cuvertura într-o culoare la fel de aprinsă, dezvelind niște picioare îmbrăcate în ciorapi fini cu bandă și si­lu­­­eta prinde viață. Cînd dansează, cînd își alege fardurile de pe măsuța de toaletă. Ni se înfățișează un personaj exagerat, par­că prea teatral în gesturi și cu o mi­mică schimonosită de moravuri mondene. Ca și cum am vedea mai multe straturi de acuarelă ale aceluiași portret.

Aflăm că cea care a stat cu spatele tot timpul, trăgînd din cînd în cînd cu coa­da ochiului, e de fapt camerista, iar cealaltă, stăpîna. Ce nu ne dăm seama este că cele două joacă niște roluri. Am fost mințiți, ne-am lăsat duși de nas de două surori, „Cameristele”, care îm­părtășesc aceeași ură pentru Doamna (Daniela Tocari). Pentru cea care le dăruiește hainele pe care nu le mai poartă, florile pe care le primește sau blănurile demodate și pen­tru care ele sînt doar două sărmane. Cînd stăpîna nu-i acasă, Solange (Alexan­dra Lupu) și Claire (Alexandra Cantemir), ca posedate de demoni, își joacă propri­ile piese regizate în pereche. Camera Doamnei le este scena, iar dulapul ei și divanul recuzita. Cînd una e camerista, cealaltă e stăpîna, însă finalul e același: cea pentru care lucrează trebuie să moară. Un plan pe care nu îndrăznesc să îl trans­forme în realitate, pînă în noaptea în care o cunoaștem pe adevărata Doamnă.

Abia atunci înțelegem că nebunia lor, pe care actrițele o joacă cu nonșalanță, e mai primejdioasă decît credeam. So­lange aproape că o ucide pe sora sa, care, întinsă pe podea, îi pare că ar fi stăpîna. De pe ultimele rînduri din sală, un tînăr se ridică în picioare, încercînd să vadă mai bine ce se întîmplă pe scenă. Ghicim deja că finalul poartă umbra doliului. Vă­lul negru cade pentru cele două surori care și-au scris singure sfîrșitul, unul cu gust de otravă și celălalt cu sunet de tră­gaci. În încăpere se lasă întunericul.

Seringa cu mîncare

Și din întuneric se face lumină cînd sala cinematografului Victoria se umple de spectatori. Au venit să urmărească pro­iecția scurt-metrajului premiat în 2008 la Cannes, „Megatron” și a filmului „Ro­cker”, ce poartă semnătura regizo­rului Marian Crișan. La fel ca la specta­colul de teatru, primele imagini din „Ro­cker” proiectează un alt scenariu în gîn­durile noastre. Ni se arată un bărbat, tre­cut de patru decenii, care fură o pereche de schiuri de pe o pîrtie. Nu știm însă că banii pe care i-ar lua din vînzarea lor i-ar cheltui pentru fiul său, Florin (Alin Sta­te). Nici cînd îl vedem pe același tată, pe Victor (Dan Chiorean), într-un bar, la un concert, fredonînd o melodie rock, nu ne trece prin minte că de fapt solistul trupei este Florin.

Ne grăbim să îl condamnăm pe băr­batul acesta, cu geacă de piele neagră și gluga hanoracului acoperindu-i crește­tul înălbit de vreme, însă scena în care îl roagă pe Dumnezeu să-l întoarcă pe Flo­rin pe calea cea bună ne furnică con­ști­ința. „Să vină păpica, tăticule”, îi strigă tînărul, și înțelegem la ce se referă cînd îl vedem ca un animal sălbatic zbă­tîn­du-se într-o cușcă. Seringa, pregătită de însuși tatăl lui, îi hrănește venele. Ne e de ajuns, pricepem de ce Victor are datorii și de ce pe geamul mașinii sale era scris că o vinde. Parcă îl și compătimim căci orice ar face, nu e îndeajuns de bun pentru Flo­rin.

Pe ecran se rostogolesc prim-planu­rile protagoniștilor. Aproape că obiecti­vul îl urmărește numai pe tată, fie că ni-l înfățișează prin geamul unui tramvai, prin parbrizul Opel-ului sau în apartamentul său, înconjurat de prietenii lui Florin. Căci Victor e tînăr prin ei. Cu ei și cu fiul său bea, fumează, merge la concerte, însă nu scapă din ochi umbra zilei de mîine. Îl vedem măcinat ba de vreo datorie, ba de grija părintească, dar numai noi îi ob­servăm cutele de neliniște de pe frunte. Florin își scrumează nepăsarea de tîm­plele noastre, arun­cîndu-ne fumul în față. Atîta timp cît tatăl îi acceptă regulile, el își face jocul. Acela care îi aruncă într-un tren, spre București, unde Victor urcă cu ei pe scenă, în concert. Din microfon, auzim ecoul unui fiu mîndru de pă­rin­tele lui, iar de la tobe, tatăl îi întoarce dra­gostea într-o furtună de decibeli. Ima­ginile se derulează în goana acordu­rilor de rock.

Scris de mînă în gară

Și imaginile amuțesc în fața Hertei Müller pe care încercăm să o descoa­sem la vernisajul expoziției. Îi zărim cali­grafia pe foaia discursului de mulțumire la primirea Premiului „Walter Hasen­clever”, diploma de licență și pagini din dosarul „Cristina”, numele conspirativ dat de Securitate. Ne uităm la foto­gra­fiile vechi, alb-negru și la cele color și vedem o Herta Müller blondă, într-o gară, scriind. Într-o singură poză ne zîm­bește, în cea care deschide expoziția. Îi vedem și părinții și-l recunoaștem pe tatăl ei, Josef Müller, îmbrăcat în uniforma armatei naziste.

„Mă numesc Herta pentru că așa o chema pe cea mai bună prietenă a ma­mei din lagăr, care a murit de foame. N-am întrebat-o dacă vede în mine două persoane”, sînt cuvintele ei imprimate pe unul din panouri. Însă noi ne întrebăm dacă este ea pe deplin a noastră, căci în România o credem nem­țoaică, iar în Ger­mania e româncă.

Cătălina DOBROVICEANU