Festivalul celor zece feluri de a iubi

Julia Roberts îl prinde pe Ri­chard Gere într-o îm­bră­țisare pasională. Tan­go? Posibil. Sub ecra­nul pe care aceștia au ră­mas imortalizați, o mînă de curioși a întins nasul în sala „Al. I. Cuza” de la Ho­te­lul Unirea, din Iași. Îm­bujorați de la primii fulgi de zăpadă și ținîn­du-se timid de mînă, ti­ne­rii au intrat cîte doi, îm­bia­ți de Edith Piaf cu al ei „La vie en rose” ce rula încontinuu în fundal. Doar nu poți veni singur la o serie de scurt metraje despre Paris, orașul în­dră­gostiților și a celor care caută iubirea. Cel puțin pe asta au mizat cei de la Shorts UP, care au adus ieșenilor, vineri 26 noiembrie, cele mai premiate filmulețe cu și des­pre Orașul Luminilor.

Fie că e un obicei de la școală sau o deprindere studențească, primele rîn­duri rămîn întotdeauna neocupate. Cînd s-a stins însă lumina, cei 60 de ti­neri din sală s-au aplecat cît au putut de tare în față, să vadă cum cădeau skate board-urile pe geamurile unei Skode ponosite. Iar printre cioburile de sticlă au văzute doar pentru o clipă cele cinci cocktail-uri Molotov aruncate pe bancheta din spate, înainte să audă explozia și să vadă cum mașina ia foc. Pînă să se lămurească de ce băieții care îi dăduseră foc săreau acum peste ea cu skate board-urile, bicicletele sau rolele, reclama s-a terminat. Era vorba doar despre un energizant.

Scrisoare din Denver

Dichisită și cu mici urme de cear­că­ne sub ochii adînciți în orbite, a în­vă­țat franceza pe Internet și, pentru că este o femeie independentă, a venit să vi­zi­teze Parisul. E poștăriță în Den­ver, nu are decît doi căței pe care nu știe dacă să-i aducă sau nu în Europa. Asta doar dacă s-ar muta, pentru că se simte stingheră de cînd a văzut cimiti­rul unde erau îngropați atîția oameni ce­lebri. Oare pe ea o va vizita cineva cînd va muri? „Oricum am să fiu deja moartă, n-o să-mi pese”.

Pînă să-i aflăm toată povestea sau măcar numele, femeia rămîne cu un coș de picnic în brațe, într-un parc pa­ri­zian. Sprîncenele se ridică în sala în care cu greu ar fi încăput mai mult de 150 de oameni: s-a terminat filmul sau eroarea e de la ei? Bine că am aflat la început măcar titlul: „Arron­dis­ment”. Pînă să ne lămurim în pro­fun­­­zime, sau în cazul unora, să apuce să trimită primele bezele prin sală pro­fitînd de scurta pauză, ecranul ne­gru și-a adunat nuanțele spre verdele unui cîmp.

Acolo, Cristophe Toubart s-a tre­zit într-un frac, răvășit, confuz și cu si­guranță mahmur în scurt-metrajul „Aujourd’hui madame” (n.r.: „Azi, doam­nă”). Ieșind pe drumul prăfuit din fața sa nimerește în mijlocul unui cordon de bicicliști, care nici măcar nu îl obser­vă. La scurt timp trece și o mașină, din aceeiași direcție, și se oprește în dreptul său. Geamul co­bo­rît doar două de­ge­te arată o mireasă care își culege de sub ochii roșii ma­chia­jul întins de prea mult plîns. De la volan, pe Cristophe îl străpung pri­vi­ri­le a doi bătrîni, care par a fi tatăl și ma­ma miresei. Cînd începe să se d­u­mi­rească, cei trei din mașină des­chid ochii larg și demarează în trom­bă, indignați, lăsîndu-l într-un nor de praf. De după colina din spatele său se ridicase domnișoara de onoare, cu rochia pe jumătate ruptă și cu pantofii în mînă. Se pare că a ratat nunta la care el era mire.

James Bond, varianta românească

„Des morceaux de ma femme” (n.r.: „Bucăți din soția mea”) nu le va da ni­­mănui. Dar nici „nu vreau să mai am de-a face cu soția mea, nu vreau să îi mai pronunț numele sau să merg acasă la noi”. Bătrînul s-a trezit di­mi­nea­ță cîntînd „Je t’aime ma cherie” (n.r.: „Te iubesc draga mea”), dar la spital a aflat că soția sa a murit. În­cear­că să o uite, dar nu poate pînă nu re­nunță la tot ce o leagă de el. Din au­to­buzul în care s-a urcat cu paznicul de la spital, care încerca să îl con­vin­gă să semneze niște hîrtii, coboară doar cu șosetele. Pe acelea le cum­pă­ra­se el.

Pe lîngă cel al bătrînului, „Fa­bu­lo­sul destin al lui Toma Cuzin” pare des­tul de banal. Dar, pe fundalul ima­ginilor cu Indiana Jones sau James Bond, Toma Cuzin învață că cea mare aventură dintre toate e dra­gos­tea. O caută pe străzile din Micul Paris fără să știe și o găsește în spatele unei uși verzi. Însă tînărul nici nu știe cît de norocos a fost. De exemplu, Pablo a crezut că și-a găsit iubirea pe stră­zile Parisului în scurt-metrajul „Arret demande” (n.r.: „Cerere de oprire”). Abia au reușit să urce pînă la etajul al patrulea din blocul în care stătea ea, sufocîndu-se cu sărutări. A ignorat pozele cu bărbatul de pe hol îmbrăcat cînd în fracul unui mire, cînd în kimono de karate („fratele meu, m-am căsătorit cu el, dar ne-am des­păr­țit”) și pe cele cu cei doi copii („care de fapt sînt trei, dar au crescut și s-au mutat”) și s-a aruncat în pat cu noua sa iubită. Aventura sa începe însă la ca­pătul scărilor, unde a rămas dez­bră­cat, după ce a fugit înainte de vizita so­țului, însă s-a trezit cu o fustă și o ro­chi­ță în locul hainelor sale.

Pe fundalul rîsetelor din sală, or­ga­nizatorii au luminat din nou micul colț al Parisului din Hotelul Unirea. Pe rînd, perechile s-au înșiruit ți­nîn­du-se de mînă pe Lăpușneanu, cu promisiunea unor noi filme în decembrie. Pînă atunci, sperăm ca Pablo să își recupereze măcar lenjeria, pentru că demni­tatea nu și-o va regăsi de­vre­me.

Cătălin HOPULELE