Fata din tren și-a pierdut biletul spre casă

Dacă ajungi pentru prima oară la Teatru Fix, la spectacolul Laurei Bilic, o să te hazardezi zicînd că timpul s-a oprit în loc. Fără a avea un decor somptuos, scena mai curînd goală, decît plină, te face s-o privești cu un ochi curios, frizînd de-acum indiscreția. Te întrebi care-i rostul celor două scaune, înghițite de întunericul din sală, în spectacolul adaptare după thrillerul Paulei Hawkins, „Fata din tren”, care ți s-a pregătit joi seara, de la ora 19.00, și începi să te simți, deodată, singur. Uitîndu-te în jurul tău, te gîndești c-ai ajuns, fără voia ta, într-un tren care mai are puțin și pornește, cînd vezi cum fiecare om își caută locul, încruntîndu-se la fiecare nume care nu-i al lui și dînd din cap admirativ cînd descoperă c-a nimerit lîngă un cunoscut. În toată goana după locuri, un singur lucru e-aproape sigur: cu toții ne îndreptăm spre cîte-o casă. Acasă.

Totul a început într-o zi de vi­neri, în această fascinantă zi a săp­tămînii în care ne închipuim că bem și cîte trei-cinci-șapte doze de gin, cot la cot cu femeia din fața noas­tră, ca o condiție necesară pentru a-i înțelege povestea și a ieși, cît mai curînd, dintr-un banal rol de spectator, primit de cum te vezi intrat în sală. Spectacolul Laurei Bilic din Teatru Fix este, așa cum spune și tex­tul de pe afiș, o adaptare după thri­llerul Paulei Hawkins, „Fata din tren”, și-adusă sub nasul nostru cu titlul de „Casă spre acasă”. Un „one woman show” susținut de o ac­tri­ță-profesor, al cărei joc teatral poar­tă după sine ceva din ritmul unei poezii triste și recitate de atîtea ori, încît ajunge să-i fie pierdută nu­mă­rătoarea.

„Aș bea ceva”

Îmbrăcată neglijent, într-o pe­reche de pantaloni kaki și-o că­ma­șă albă cu mînecile suflecate, Ra­chel (Laura Bilic) răsare dintre rîndurile de spectatori, îngrămădiți și fremătînd de nerăbdare, odată cu soundtrackul de pe fundal – parte a ilustrației muzicale din spectacol. „Nu mă simțeam deloc vinovată că beam în tren”, începe abrupt, dar c-un aer degajat, femeia care s-a așezat, între timp, pe scaun. Un viers disperat traversează cu vi­o­lență de la un capăt la altul spectaco­lul – cărînd, după o partitură nu­mai de Rachel știută, trio-ul de stări pe ca­re-i construit monologul. Tră­da­re, traumă și singurătate. Din cele 80 de minute de rememorare a unei po­vești tren-viață, tragicul și pa­te­tis­mul eroinelor de altă dată sînt mi­li­metric decupate și aruncate într-o lume paralelă, o lume fără șine și fără direcție de care te-ai mai lovit doar în filme. În temerile pe care le îmbrățișează personajul depen-dent de alcool, se găsesc toate ne­li­niș­tile femeii contemporane – cea care stă resemnată la o fereastră, pri­vind cum totul se mișcă c-un scop, în jurul ei.

„Am locuit pe strada Green­ville, numărul 21, cinci ani. Aia a fost pri­ma mea casă”, spune, fără nicio re­zer­vă, Rachel. Oamenii „flagrant și agresiv fericiți” sînt cei pe seama că­rora trebuie să ne amuzăm noi, cei din sală – aceiași noi, care avem un cocktail sau o bere în mînă. Ca­pa­ci­tatea actriței de a aduce firescul pe scenă stîrnește chicoteli înfundate, observații care abia pot fi deslușite și rîsete, în avalanșe de două-trei mi­nute. Solidarizezi cu personajul, plimbîndu-ți leneș doza de gin din mînă, la gură și trecînd prin fi­e­ca­re gol de memorie sau lovitură de des­tin al femeii cu părul prins într-o coa­dă simplă, la spate. Timbrul cald și familiar oferă monologului un ton confesiv, care ușurează digerarea scur­telor sau mai-lungilor relatări, așa ajungînd să-i fie adusă po­veș­tii și o anumită fluență, un soi de ritm care te poartă din propriul do­sar de confuzii existențialiste, în cel al personajului, dar fără să găsești vreun răspuns care să te ajute să în­țelegi mai bine mersul lucrurilor din lumea în care trăiești.

Oaza din tren

Ferit de vreo demonstrație i­nu­tilă de artă, jocul actoricesc de la Tea­tru Fix te invită să privești, printr-o crăpătură îngustă, indicată de Ra­chel, la modul în care se propagă singurătatea feminină în lume. De la „neglijența electronică” care a se­parat-o de soțul ei, la priveliștea pe care i-o oferă fereastra trenului, Ra­chel te invită să urmărești su­i­șu­ri­le și coborîșurile unei intrigi so­li­de, din care n-ai cum să ieși decît și­fo­nat sau, poate, amuzat de absurdul lucrurilor care i se întîmplă. Șirul de x-uri bătător la ochi și descoperit, fă­ră intenție, în căsuța de emailuri a soțului ei, se dovedește a fi un no­ian de – „ia ghiciți ce? Pupici!”. De la ca­sa cu numărul 15, unde lo­cu­ieș­te „cuplul perfect”, se desprind toate că­utările disperate ale unui drum spre casă sigur – ale unui „acasă” sal­vator. După Jess și Jason își or­do­nează Rachel, pînă într-un punct, toa­te aspirațiile. Spre sfîrșit, o să ob­servi că suspansul din sală se mă­soa­ră în clipiri bruște și brațe care se în­colăcesc de trupul celui de lîngă ti­ne și o să ajungi să te întrebi, în pri­mă fază, de ce o străină ca Rachel poate oferi detalii despre dis­pa­ri­ți­a lui Jess? Rămîn cîteva schițe în miș­care care să-ți ajute la găsirea răs­pun­sului.

Te uiți cum e desfăcut un pa­chet de șervețele, privești studios do­­za de apă tonică și-nregistrezi, pe retină, despletirea și prinderea pă­rului lui Rachel. Te miri cum pot vorbi niște gesturi de-o banalitate supărătoare, despre fragilitate și vul­nerabilitate, într-un mix care conduc spre ruină sau reconstruiri de sine și te declari surprins, văzînd cum s-au aranjat toate, într-o că­lă­to­­rie oarecare, cu trenul.