Dinescu și-a uitat perdeaua acasă

Cu jumătate de oră mai devreme de începerea spectacolului, dintr-o dubă parcată în față Ateneului doi bărbați cară niște cutii mari, care îi apleacă și le așază pe mesele de lîngă „Sala mare”, sală în care la 17.30 poetul Mircea Dinescu este așteptat să-și lanseze și la Iași volumul „Femei din secolul trecut”.

Cum pe hol nu se mai putea sta pentru că deja se strînseseră zeci de oameni, toți aranjați, s-a dat drumul în sală. „Vrei mai în față? Hai să mer­gem, dar poate cînd ne în­toar­cem nu mai prindem nici aici loc” îi spune un domn cu palton și servietă soției sale. Fe­meia cu hainele lungi pînă în pă­mînt, coboară încet scările, se mai ui­tă o dată în spate și, în cele din urmă, ocupă trei locuri cu patru rînduri mai jos. O altă doamnă cînd intră în sală, se sperie. Locuri nu mai sunt, iar pe scări nu se mai poate sta din cauza organizatorilor care trec în­­coa­ce și în­colo cu in­vitați și scaune.

Între timp, de pe hol se auzea gă­lă­gie ca la iarmaroc. Oa­menii se certau pentru că în fața me­selor unde se vin­­­­­deau cartea autorului, vinul și CD-ul acestuia se stătea în șir indian, cîte doi-trei, iar cei care intrau cum­părau direct fără să aștepte la coadă. „Dom­nule, fiecare costă 20 de lei și vinul și cartea și CD-ul. Eu nu vi le pot da mai ieftin, că ma­estrul nu vrea să lase la preț”, explică vîn­ză­torul bărbatului din fața mea. După ce ia cartea și citește primele poezii, prietena doamnei Geta din spate o întreabă „Tu ai dat bani pe așa ceva? Eu nu sînt tolerantă la expresii de astea, de­și toți le au, nu pot rezona cu așa ce­va”.

Cu Isus pe scenă

Cînd luminile se sting, aplauzele cuprind sala. De pe scenă, cu mîinile în buzunar, Mircea Dinescu anunță că vrea să se prezinte singur, deși cei de la Ateneu pregătiseră pe cineva să vorbească la început despre el. „Azi le dau pauză criticilor literari. Eu sînt poet, și să știți că vă spun asta chiar dacă în armată cînd le-am spus celor de acolo același lucru m-au pus să spăl closete și vase la bucătărie”.

Cum prin presă, în ultimul timp se spunea că „n-am mai scos o carte de 20 de ani și că Dinescu nu mai știe să scrie, ei iată, că acum la bă­trî­ne­țe m-a lovit muza și am reușit să mai fac niște poezii pe care le-am pus și pe un CD cîntate.” Întregul vo­lum spu­ne că a fost scris la volanul ma­și­nii, printre cîteva călătorii pî­nă acasă. Și l-a numit „Femei din se­co­lul trecut” doar pentru că „pe cînd eram elev la Slobozia și vedeam cîte o bu­cată de picior al unei fete, credeam că a răsărit luna. Acum cînd vezi la te­levizor atîtea fete dez­bră­ca­te ți se face dor de cele îmbrăcate.” Și, ca să ne amintim iar de săr­bă­to­rile ce tocmai au trecut, se ridică de pe fotoliul gălbejit și începe să ne cînte „Isus nu cre­de în magi”, colind pe care l-a compus la Caracal, chiar dacă spune că acolo este „locul în care s-a răs­turnat carul cu proști, pentru că de a­co­lo vin Diaconescu, Liiceanu și Ma­rius Tucă”, adunînd cîteva a­pla­u­ze și rîsete, dar reușind astfel să o­fen­se­ze vreo trei doamne, care au părăsit i­mediat sala.

Celălalt Zavaidoc

Amuzat de o întîmplare din me­tro­ul parisian în care i-a fost confundat numele cu al lui Eminescu, Di­nes­cu împărtășește și celorlalți din ex­­­­periența sa. În mijlocul de transport, „cerșea o familie de țigani ro­mâni. El cînta la acordeon, iar ea zi­cea ceva din gură. Cînd să adune ba­nii, mă ve­de și-i zice bărbatului: Io­te-l mă, pe nebunul ală de la tele­vi­­­zor”. Iar mai tîrziu, la Tîrgul de Car­­­­­­te din Bu­cu­rești, un ascultător al me­lodiilor sale l-a numit Za­vai­doc „tot un fel de E­mi­nescu, nu­mai că de da­ta asta al cîntecelor”. Apoi, în pre­zen­­tarea vo­lu­mului, spre ne­­mul­țu­mi­rea celor din sa­lă, „ur­mea­ză trei po­­ezii bu­ru­ie­noa­se. Mulți co­pii în sa­­lă nu sînt, deci, dați-mi voie să ci­tesc”. Și, cum în po­e­zia începută spu­ne ceva despre „po­pou”, familia ca­­re a venit cu prichinde­lul la lan­sa­rea de carte se supără, iar doamna cu mai multă prezență de spi­rit, îndată pu­ne mîi­nile peste urechi băiețelului de vreo șapte-opt ani, să nu prindă cum­va vreo în­ju­­rătură și apoi să o spu­nă pe la șco­ală. Chiar dacă o singură po­ezie a a­muțit sala, Mircea Dinescu a conti­nuat în aceeași notă, făcîndu-i pe oa­meni să se holbeze unii la alții, parcă ne­înțelegînd ce se petrece. „Cră­ciu­nul” s-a dovedit a fi o poezie la fel de bu­ruienoasă, însă de care autorul ar vrea să nu ne îngrozim. „Înjurăturile sînt o realitate și la noi, în România, se zice de cel puțin trei patru ori pe zi «fuck you, fuck you». Ideea unor cu­vinte spuse așa strașnic nu e așa o mare nebunie.”

Un motan fără rușine

La poezia „Femeie, tu, ușoară” aplauze nu au mai fost. Doamnele de lîn­gă mine au lăsat mîinile în jos, după ce Dinescu a dat citire versu­rilor în care soția este asemănată cu o tarla. După a doua melodie, care ar fi „o lamentație, dar nu așa vulgară, a băr­batului care rememorează ti­ne­re­țea”, un domn din față strigă ta­re: „Nu mai cîntați că sînt și tineri în sa­lă!”. Ca răspuns, poetul le-a explicat că „vulgaritatea nu stă în cîteva cu­vinte, ci în politică, unde, prin partide Iisus e operat a doua oară”. Tot des­pre politică se vorbește și mai de­parte, dar de data aceasta rîsetele și a­plauzele pun capăt spectacolului de la Ateneu. „Știți ce zarvă s-a creat cu «Mo­tanul Arpagic», pentru că cică era cu iluzie vagă la Ceaușescu. Cum ar fi dacă Ana Blandiana ar scoate acum o poezie în care Iliescu ar fi un pisicuț simpatic sau Băsescu un cotoi chior?”

Iulia CIUHU