Declarații fără cuvinte

Începutul furtunos al orches­trei dirijate de Ciprian Teodorașcu anunță povestea de dragoste cu un parcurs tensionat, reprezentată în seara de 15 ianuarie, la ora 18.30 pe scena Operei Naționale Româ­ne din Iași. Aparținînd stilului „baletul alb”, piesa romantică în două acte sudează sub o singură lege mu­zica, dansul și pantomima. Încă din de­butul primului act este ilustrat con­flinctul principal al spectacolului „Giselle” de Adolphe A­dam, a că­rui coregrafie este adap­ta­tă de Mi­hail Motovilov. La ca­pă­tul pădu­rii, pădurarul Hans, prins de mrejele dragostei, merge să îi facă o vizită tinerei Giselle, însă dru­mul îi este oprit de apariția contelui Al­bert care vine cu aceleași gînduri la casa fetei. După ce își schimbă straiele nobile, acesta alu­necă în pași de dans către locul în care dra­gostea îl așteaptă. El, însă, este în căutarea unui flirt, pe cînd Giselle, se-ncumetă în dans cu aceeași vîltoare și pasiune cu care și-a dăruit i­nima contelui. Fata, prin naivitatea și delicatețea firii sale, a făcut să în­mugurească în Albert florile iubirii.

Trupurile lor se-mpleticesc fi­rav ca o declarație de dragoste, iar vocile lor sînt redate de orchestră cu exactitatea unui narator și sur­prind în sunetele viorilor zbuciumul sufletesc al celor care mai mult zboa­ră decît ating pămîntul.
Un sunet de corn anunță nu doar trecerea unui cortegiu de vînă­toare, ci și momentul declanșator al furtunii. Contele se rupe din dan­sul iubirii, ascunzîndu-se în pădu­re pentru a nu fi recunoscut, iar lo­godnica, Bhethilda, și tatăl lui Al­bert îi cer ospitalitate chiar mamei lui Giselle. Cele două fete, impre­sionate de modul de viață al celei­lalte schimbă între ele darurile ma­teriale, dar și cele sufletești.

Dansînd cu aceeași înflăcărare, Giselle este întreruptă de pădu­ra­rul Hans, care îi aduce dovezi des­pre înșelătoria lui Albert. De data a­ceasta, sunetul cornului aduce ade­vărul la lumină și marchează punc­tul culminant. Întregul cortegiu a­junge în piațeta satului unde îl gă­sesc pe conte alături de tînăra țărăn­cuță. Plină de naivitate, Giselle dă as­cultare inimii și așteaptă de la iu­bitul ei infirmarea acuzațiilor. Lu­mea în care dansul prin iubire sfida orice lege a gravitației nu o mai sal­vează, iar confruntarea adevărului o duce pe fragila fată aproape de granițele nebuniei. Doborîtă de gra­vitatea faptelor, ea se prăbușește la pămînt, lipsită de vîltoarea vieții.

Orbiți de egoism pentru a-și în­deplini scopul propriu, Hans și Al­bert i-au adus moartea lui Giselle. Pierderea și neîmplinirea sentimen­tului suprem adîncesc durerea ce­lor doi îndrăgostiți care merg să vizi­teze, pe rînd, mormîntul lui Gi­selle. În răceala nopții, pe marginea lacu­lui strălucesc cîteva luminițe din ca­re se distinge silueta crăiesei iele­lor, Myrtha.

Speriat, Hans fuge în pădure, unde se rătăcește, iar din nebunia spaimei se aruncă în lac. Pe Albert, însă îl provoacă la dans pînă la epu­izare. Puritatea lui Giselle nu a pă­lit asemeni chipului ei și îi oferă pu­tere contelui care rezistă pînă la i­virea zorilor. Trezindu-se ca dintr-un vis din dansul ielelor, acesta se prăbușește, răpus de durere, pe mormîntul fetei.

Bucuria de a trăi și neputința de a prețui ceva la timp este zu­grăvită migălos de mișcările fluide ale balerinilor care se perindă pe scenă ca prin viață, trăind totul la intensitatea unei no­te muzicale.

Ecoul ultimului sunet al viorii umple sala și se plimbă printre spec­tatori, iar în aplauzele lor e cu­prin­să întreaga dramă pe care au cunos­cut-o generații întregi: trădarea.