De 4×4 ori zoom pe Romania

Neconventionala productie “4×4” a ales sa faca un dus rece spectatorilor, nicaieri altundeva, decit la Baia Turceasca. I-au spalat cu realitate, i-au sapunit cu priviri insistente, iar la urma, prosopul era aspru si pastra izul tuturor. In zilele de 3, 5, 8  octombrie, incepind cu ora 19, cei 80 de spectatori s-au lasat purtati dintr-o incapere in alta a cladirii in paragina, imbiati sa priveasca neputinciosi cite o drama cotidiana. In lumini difuze, care nu iertau praful ce se ridica din podea, intre peretii netencuiti si geamurile sparte, Romania a strins din dinti in fata copilului emo, a homosexualului sau a mamei hiperactive.

Au aruncat cu vorbe zidite in temelii, au scrutat spectatorii dintr-o privire, s-au echipat cu cele mai mari adevaruri si i-au cotropit pe cei “la fel”. Peretii strimbi ai Baii Turcesti au fost martorii razboiului cu Romania. O Romanie care nu se da cu dermatograf pe la ochi, nu iubeste acelasi sex si nici nu creste la sinul unei mame.

Daca nu te sinucizi, esti emo

Spectacolul 4×4 n-a avut parte de sunetul furios al ropotelor de aplauze. Actorii au jucat o altfel de iubire, o altfel de judecata, un alt fel de devotament si un alt fel de destin.

Aplauzele s-au lasat stinse in buzunarele celor care parca s-au lipit mai mult de perete cind fata emo se chircea intr-o firida si striga cu isterie:  “Nu mai suport, am 16 ani”. Din alt timp, el a recunoscut ca o iubea, doar ca “ea e altfel si eu sint normal doar cind tip la ea. Miine, poimiine te sinucizi si scapam, emoisto!”. In camerele stranii ale Baii, ecoul s-a incarcat de praf, iar reflectoarele cu lumina albastra au lungit ametitor umbrele. Actorii si-au consumat energia fugind dintr-o parte in alta a camerei, izbindu-se de pereti si tipind. Viata a luat forma unei incaperi rotunde, in care nu iti poti masura mersul decit in cazaturi. “Trebuie toti sa fim la fel, nu-i asa?” Cu aplomb, spectatorii au primit vinovati o tura de priviri tintite pina in constiinta. “Iesiti din cochilie, recitati poezii, mergeti la biserica, vorbiti cu mama sau plingeti” este “Manualul romanesc de reabilitare”, o reteta recitata cu voce compatimitoare de cei “normali”. Cei care se plimba prin parc si intorc un zimbet ironic la vederea fetei cu dread-uri, piercing-uri, cu hainele lalii si cercei in forma de taste. Nici aici nu e loc, spectacolul lumii trebuie privit de dupa un copac, prin fumul de la drogul care nu judeca.

Oameni fara scaun la cap

La etaj s-a zbuciumat rutina unei mame teleghidate, care isi purta copilul ca pe un scaun, disperata ca acesta pune prea multe intrebari. “Mama nu are timp, mama e obosita, pe mama o doare capul”, ii tot repeta cu acelasi ton plingaret, care si-a pierdut de mult duiosia. “Mama scaunului” a facut tumbe prin camera, s-a trintit pe jos, a tinut scaunul in brate sau si l-a agatat de git.

Mama nu mai era mama pentru ca s-a nascut intr-o tara comunista, a invatat dupa manuale prefabricate, iar Revolutia a prins-o prea tirziu. Mama a crezut in zicale romanesti, a crezut in credite si in “cea mai” si “cel mai”, in mobila Ikea si in munca peste program. Mama si-a crescut copilul prin camerele video de la gradinita, prin mincarea semi-preparata, prin Coca-Cola, Messenger si fumul de tigara. Copilul, acum mare, a ramas cu o mostenire ce incape pe un singur rind, verbele “beneficiaza”, “controleaza” si formulele “cea mai avansata tehnologie” si “cel mai ieftin”.

Calea de apa

La parter, intr-un beci cu peretii albi si fara tavan, doi actori au pus spate in spate viata unui homosexual si pe cea a unui microbist. Monologurile miroaseau a apa statuta, poate de la baloanele cu care microbistul a aruncat in celalalt sau poate de la pistolul atintit spre timpla microbistului. Stropii au cazut peste fiecare cu precizia picaturii chinezesti. Unul din ei trebuia sa moara. “Da”-ul unuia e “nu”-ul celuilalt si de aceea aerul nu este multiplu de doi.

Spectacolul 4×4 a pendulat intre finetea analizei si umorul de turma. Intr-un “sus-jos” al incaperilor Baii Turcesti, actorii au fost cei care si-au privit spectatorii cu insistenta si nu invers. Au cautat vina inadaptarii la cei de fata, iar spectatorii le-au sustinut privirile, pentru ca fiecare si-a spus, macar o data, “eu nu”.

Laura BABAN