Cu vaporul către America

De pe scena Iașului Niciun comentariu despre Cu vaporul către America 3

Îmbrăcat doar în negru, Ma­rius Chivu și-a făcut apariția pe sce­na Ateneului din Tătărași sîmbătă seară, 11 noiembrie, cu vreun sfert de oră înaintea de începerea propriu-zisă a spectacolului, pentru a oferi un preludiu muzical spectatorilor. Încercînd să-și acordeze sa­xofonul, acesta se plimba de ici colo și se așeza din cînd în cînd pe unul din cele două scaune negre pe care vopseaua era scrijelită.

Cînd luminile din sală s-au stins, acesta și-a început povestea despre aventura lui pe vasul de croazieră „Atlantic”, unde a lucrat ca trompetist, pentru că „trompeta este de fapt viața mea”. A ajuns pe vapor, despre care a zis că e un „oraș în miniatură”, cînd a văzut că se caută un membru în formația va­sului. S-a prezentat la interviu și a cîntat ce știa el mai bine, iar cînd a fost întrebat ce stil de muzică a cîntat a ridicat din umeri. „Cînd nu știi ce cînți, e jazz”, i-a spus unul din membrii echipajului și de atunci a știut protagonistul piesei de tea­tru că el cîntă jazz. După ce a terminat de relatat background-ul, aces­ta a început să ne povestească des­pre un anume „Novecento”, un pia­nist excelent, care reușea să re­pro­du­că cu ajutorul celor 88 de clape ale pianului orice melodie auzită, fă­ră a avea nevoie de vreo par­ti­tu­ră. Nu a coborît niciodată pe uscat, dar în ultima perioadă își dorea asta foarte mult după ce un imigrant a venit pe vas și i-a spus despre un loc din care marea se vede cel mai frumos.

„Legenda pianistului de pe ocean” și-a dorit să fie, pe de-o par­te, un manifest, așa cum chiar protagonistul ne-a dezvăluit înainte de tragerea cortinei, un „memoriu pentru cei care nu mai sînt astăzi aici”. Pe de altă parte, aceasta și-a propus să născocească printre spec­tatori cîteva întrebări: care sînt de fapt limitele noastre și care este de fapt jazz-ul adevărat. Cu o dicție per­fectă, Marius Chivu a avut un mo­nolog cu un ritm jucăuș, osci­lînd între cuvinte abia rostite și țipete care te făceau să tresari. Ele­men­te­le de recuzită au fost foarte puține – sa­xofonul și husa lui, un pian, un cărucior pentru copii, o masă, o mătură și cele două scaune negre, ceea ce le-a permis spectatorilor să se concentreze doar asupra acto­ru­lui și asupra poveștii, fără a se crea o aglomerație de lucruri care să cree­ze confuzie.

Piesa este o adaptare a operei „No­vecento”, după scriitorul contemporan Alessandro Baricco, și de­și este o operă clasică, cei care au pus-o în scenă s-au gîndit să intercaleze și cîteva momente moder­ne, printre care s-a numărat și inte­rac­țiu­nea cu publicului. Deși Marius Chivu s-a străduit de mai multe ori să in­teracționeze cu publicul – spunîndu-le spectatorilor să aplaude un No­vecenco imaginar, să ghicească culoarea unui pistol, și chiar și-a întrerupt monologul pentru a spu­ne „sănătate” unei persoane care a strănutat, acesta nu a putut obține de la oamenii din sală decît cîteva rîsete și cîteva aplauze.

Sursa foto: Ateneul din Iași

Articole similare:

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top