Cîntecul iubirilor care poartă doliu

Ultima seară de mai a adus pe scena Casei de Cultură a Studenților un joc intri­gant și plin de umor al actorilor de la Opera Română din Iași. În piesa „Văduva veselă”, care a deschis cortina la ora 18.30, s-au pus la cale planuri în­drăz­nețe și s-au jucat mi­șe­lește iubiri vechi, dar și noi deopotrivă. Miza a fost o avere de dragul căreia toți ar fi renunțat la principii. Și, pînă la sfîrșit, toți le-au lepădat de bunăvoie.

Este mare fiestă la Ambasada Pon­tevedrelui, stat încropit de Franz Lehár pentru a țese în el toate mo­ravurile societății de la începutul se­colului al XX-lea. Domnițele flutură elegant evantaiele ca o adiere lină de ge­ne și unele din ele, la braț cu cavaleri la frac, privesc sfioase de după pe­ne­le care le fac părul să zboare de parcă prin sală ar pluti o boare de parfum. Părul buclat le curge greu pe umeri și la fiecare pas se lasă în sus și-n jos ca niște arcuri. Unele din ele au co­curi mari prinse în plasă, dar acelea sînt contesele. Marchizele, precum Va­lencienne, soția lui Zetta, am­­ba­sa­dorul, au doar cîteva șuvițe on­dulate prinse în agrafe cu pietre pre­țioase și mai au și diademă pe creș­tete.

Scena arată ca o fotografie din cărțile cu prinți și prințese pe care le răsfoiam cînd eram copii tocmai pen­tru că privirile ni se lipeau de imagi­nile acelea pompoase, care furau o­chii. Multe pahare se închină, în mul­țimea de cavaleri și domnițe e un zumzet ca într-o zi de primăvară. Toa­tă rumoarea este întreruptă brusc de-o veste mare: „Hanna Glavary se în­toarce de la Paris”. Toată lumea știe des­pre ea, este „văduva veselă” care s-a măritat cu un miliardar bătrîn și bol­nav a cărui inimă a cedat la cîteva zile după nuntă. Șușotelile nu mai con­tenesc, doamnele își ascund cuvinte­le sub evantaie, iar domnii coboară u­rechile discret.

O urzeală

Ambasadoarea este machiaveli­că. Nutrește sentimente pentru Camille de Rosillon, un marchiz francez, dar își apără titlul de „soție credincioa­să” pî­nă într-acolo încît ajunge să își crea­dă propriul joc. Pentru ca ni­meni să nu bănuiască idila dintre cei doi, Va­len­cienne pune la cale căsătoria din­­­tre marchizul parizian și „văduva ve­se­lă”, convinsă fiind că „așa, iu­bi­rea noas­tră va sta la adăpost”.

Pentru moștenirea Hannei însă se luptă și Zetta, „în numele statului”, cum spune el. Ambasadorul este de-un caracter fraged și ușor de jucat pe degete, umblă puțin lăsat de spate, cu pași mărunți și stîngăcia sa stoar­ce rî­sete lucii din sală. „Banii vă­du­vei ve­­se­le trebuie să rămînă în țară”, iată ca­re este „importantisima misiune” ca­re în­­trevede o căsătorie cu fast între Ha­nna și Danillo Danilovici, un sub­lo­co­tenent pontevedrin.

Amețit de-o noapte lungă petrecută la „Maxim” în compania fetelor „drăgălașe, mici și gingașe” care ri­di­c­ă fustele la cabaret, Danillo urcă vocea și-o coboară cu jocuri atît de dis­crete încît parcă ar ține un discurs șop­tit cu sine despre „ce seară minunată a fost”. Cînd se joacă cu vorbe gin­ga­­șe precum „Jujú” sau „chou-chou”, țu­­guie buzele într-un sărut imaginar și sculptează în aer formele unei fe­mei. Un copilaș din sală care moțăie pe u­mărul mamei tresare și începe să rîdă rușinat, bătăile din palmele-i mi­cu­țe scu­fundîndu-se în ropotul din sala care aplaudă nebunește.

O avere

„Văduva veselă care a înnebunit Parisul cu luxul ei” își poartă doliul numai în rochia lungă, neagră, de sub care nu se zăresc picioarele și care se mișcă grațios ca o păpușă căreia ci­ne­va i-a întors cheița de la spate. O mul­­ți­me de cavaleri îi cer „măcar un vals” și, într-un gest de plictis, în­ce­pe a rî­de odată cu publicul, „priviți cî­te bra­țe se întind după milioanele mele”. Va­len­ci­enne îl împinge de la spate pe cava­le­rul de Rosillon, am­ba­sadorul i-l pre­zintă pe Danillo și de aici jocul devine unul alarmant, or­chestra cîntă în ritm allegro cînd și noi ne dăm seama că de fapt Hanna și subloco­tenentul pierdut la „Ma­xim” se cu­nosc de demult.

Copleșit de mîndrie, Danillo nea­­gă că revederea cu iubirea lui din ti­ne­rețe l-ar fi tulburat în vreun fel. În­toar­ce privirea cu un gest rece, dar as­ta nu o descumpănește pe văduvă, căci de­ja a ghicit în ochii lui iubirea de a­tunci. Așa ia naștere actul cel mai e­mo­­țio­nant din piesă, cînd cei doi în­dră­gos­tiți își cîntă tulburați povestea și sfîr­șesc într-o notă înaltă, gî­tu­i­tă de melancolie.

Un evantai

De Rosillon și-a pierdut deja min­țile după ambasadoare și nici că-i mai pasă că trebuie să se însoare cu „Văduva veselă”. Ca un copil în­dră­gos­tit pentru prima oară, îi scrie pe e­vantai iubitei sale un „te iubesc” în ju­rul căruia se învîrte mai bine de ju­mătate din piesă, căci Valencienne îl ră­tă­cește și căutarea acestuia es­te una buclucașă care presară mult u­mor, aidoma biletului pierdut al lui Ca­ragiale.

În ultimul act cad măștile tuturor personajelor și toată societatea ponte­vedrină se dovedește a juca un rol, căci nu există cetățean care să nu as­cun­dă ce­va. Toate domnițele gingașe care la în­­ceput fluturau evantaiele ca o adiere lină de gene, sorb acum gă­lăgios din vinul păcătos de la cabaretul „Ma­xim”. Nu există persoană din înalta societate care să nu vină aici, mai pitit, mai în văzul lu­mii. Mo­men­tul de cabaret plin de e­nergie și de-o bucurie aparte ridică sa­la în pi­cioare și fustele baleri­nelor se rotesc hao­tic, ridicîndu-se pî­nă la umeri. A­dă­postiți de întunericul din sală, spec­ta­torii scapă cîte un flu­ie­rat atunci cînd faldurile dezvăluie ce­va mai mult din șoldurile dan­sa­toa­re­lor.

Ne bucură finalul fericit care îi gă­sește pe cei doi interpreți principali îm­bătați de iubire și cînd ultima notă se pierde în sală, mărim ochii așteptînd mai mult. Poate o altă urzeală pentru o a­ve­re care s-a pierdut din cauza unui e­van­tai.

Cristina BABII