Cinematografia franceză s-a proiectat pe Copou

Iașul s-a lăsat pictat, de pe 8 pînă pe 10 no­iem­­brie, în fiecare seară, în roșu, alb și-albastru. Iar drapelul ce-a plutit prin­tre frunzele de toamnă ale parcului Copou i-a adunat pe cinefili și pe curioși la Casa de Cul­tu­ră „Mihai Ursachi” pentru proiecțiile din cadrul Festivalului de Film Fran­cez. Vreme de trei seri, Sala Diotima s-a umplut de un murmur potolit, schim­bîndu-și spectatorii după fiecare producție din selecția realizată de Institutul Francez. Sub lu­minile aruncate pe ecran de colajul poveștilor rostite cu sedilă, ne-au ră­mas în suflet cîteva emoții noi, nuanțate de regizorii Agnés Varda, Noémie Lvovsky, Éric Bergeron și Alain Resnais.

Spectatorii vin cu întîrzieri de cî­te­va minute peste ora 18.00, însă e­cra­nul e răbdător, iar sala îi așteaptă, simplă, mă­runtă, fără podoabe de sărbătoare și cufundată în muzica lui Grégoire Boi­­ssenot. „On n’a pas les mêmes coutu­mes/ D’autres rites, d’autres costu­mes/ Mais nos mélanges fait l’histoi­re” („N-avem aceleași obiceiuri/ Ci alte ri­turi, alte costume/ Dar potrivirea din­tre noi a făcut istorie”). Mesajul piesei „Soleil”, un soi de manifest sensibil pentru armonie leagă primele conversații care încălzesc micul cinema­to­graf. Și pînă cînd tapițeria maronie de cati­fea a scaunelor dispare sub hainele noas­tre, intrăm în atmosfera unei ca­fe­nele pline dintr-un colț de Paris.

Frînturi de peliculă, drept omagiu

Apucăturile realiste, de multe ori bol­năvicios de feministe ale celor șa­se scurtmetraje semnate de regizorul Ag­nés Varda, una din artistele Noului Val de cinematografie franceză („Nou­velle Vague”) lovesc, una după alta, priviri­le din sală. Poveștile nu se leagă, însă au ceva ce curge prin toate, ca un fir de ploa­ie prelins pe-o fereastră. Cu­să­tu­ra iu­birii trece prin țesătura celor șase de­cupaje, fie că dragostea e una de versuri, de familie, de dame cu gene care se un­duiesc nefiresc de amplu ori de pei­sa­je decupate dintr-o realitate uneori îm­brăcată subțire, alteori cu totul goală. „O saisons, ô châteaux” (1958) surprin­de, pictural, umbrele cîtorva dintre ce­le mai frumoase castele din He­xa­gon.

Construite ca veritabile reportaje, cadrele surprinse de Agnés Varda trec prin poveștile oamenilor, ale lo­cu­ri­lor și prin nuanțele azurii ale cerului care le îmbracă. În semn de omagiu adus veteranei artiste, unul dintre materiale, „Oncle Yanco”(1967) e regăsirea re­gizorului cu un membru rătăcit al fa­miliei, americanul de origine greacă Yan­co, un bătrîn care trăiește într-o ca­să plutitoare din golful San Fran­cis­co. Într-un zumzet comun, înveselit de gri­masele de pe chipul cenușiu al unchiu­lui, publicul învie din nostalgiile prin care-au călătorit pînă acum și-nvață de la bătrînul Yanco despre cum „să nu pui, în viață, întrebări mai mari decît ti­ne”.

Noul Val e reprezentat, de la ora 20.00, și de un lungmetraj dramatic, „Sans toit ni loi” („Fără acoperiș și fără lege”), un film în care natura per­sonajului principal e-atît de sălbatică încît își lasă spectatorii fără suflu, re­sem­nați de la bun început. Povestea Mo­nei, o copilă, un vagabond, un trup rece găsit într-un șanț e dezvăluită ca un documentar al ultimelor sale zile, în­tr-o alternanță amară de alb și negru ca­re descrie „un drum de mijloc, între singurătate și libertate”.

Jocuri de culoare, drept îndemn

La fel ca în prima zi a Fes­ti­va­lu­lui de Film Francez, după-amiaza de vi­neri a debutat din nou cu alte șase fil­me scurte ale lui Varda. Însă comedia „Camille redouble”(„Camille re­tră­ieș­te”), o premieră care ajunge acum sub ochii ieșenilor odată cu proiecțiile din Paris, a furat pînă și privirile sceptice ale tinerei care răsfoiește, în pauze, o carte cu parfum de anticariat. Noé­mi­e Lvovsky, regizor și actriță în ro­lul principal, joacă pe chip și pe degete istorisirile unei femei de vîrsta a do­ua care primește binecuvîntarea în­toar­ce­rii în adolescență. Diferențele dintre bicromia filmelor-reportaj ale lui Varda și stilul energic, umorul ștren­gă­resc și culoarea care explodează pe ecran în filmul lui Noémie Lvovsky se discută șoptit pe scaunele alăturate.

Bijuteria festivalului se dez­vă­lu­ie, jucăușă, melodioasă, sinceră ca un co­pil, sîmbătă, de la 17.00. „Un monstre à Paris”(„Un monstru la Paris”), o producție din 2011 care cheamă pu­blicul spre animațiile franțuzești noi, stîrnește-un hohot de rîs atît de bogat, cum n-am mai prins de mult în oricare dintre cinematografele ieșene. Francoeur, creatura cu glas de înger născută dintr-un accident de laborator, înspăimîntă Parisul anului 1910 ca un demon de nestăpînit. Nouă, însă, ne șterge din gînduri urmele zilei reci de toamnă și ne surprinde cu o doză nici prea dulceagă, nici prea tăioasă de poezie. Retorica dialogurilor are ritmul unor pași de step, iar poveștile de dragoste dintre protagoniști abia se în­firipă, timid și pe ocolite.

Însă dacă monstrul simpatic pa­ri­zian ne-a animat privirile, ne-a în­ro­șit obrajii de surîsuri și ne-a smuls, chiar, cîteva aplauze în neant, Fes­ti­va­lul de Film Francez de anul acesta s-a încheiat fără culori, în stră­lu­ci­rile alb-negru ale peliculei „L’année dernière à Marienbad” („Anul trecut, în Marienbad”), o semnătură din 1961 în stilul regizoral al lui Alain Res­nais. Una din primele și cele mai puternice opere ale maestrului cu o carieră de peste șase decenii, „L’année dernière à Marienbad” e un mister parcă prea încîlcit pentru cei din sală. Dintr-un foș­net într-altul, cîțiva renunță la po­ves­tea triunghiului amoros fără nume, scu­zîndu-și pașii ce răsună gălăgios în li­ni­ștea sălii încălzite și tăcute. Iar răb­dă­torii care rămîn luptă cu ambiguitatea scenelor, a cadrelor lungi, spe­ci­fice filmului franțuzesc al acelor tim­puri. Însă unii-au zăbovit ca să tră­ias­că erotismul conversațiilor, să-l în­țe­lea­gă pe bărbatul care crede c-a mai întîlnit-o o dată pe femeia cu privire goală cu care împarte holurile unui ho­tel.

În întunericul halucinației de un ceas și jumătate, cu fărîme din toate celelalte proiecții ce-au făcut ieșenii să urce spre Copou cu dor de film, Fes­­tivalul de Film Francez s-a stins fă­ră reverențe. Și cînd am părăsit pentru a treia oară Sala Diotima ne-am dat sea­ma că glasurile ne răsună cu un rî­rî­it fin, involuntar, iar mintea ne-a ră­mas, la fel ca toate filmele văzute, în­tr-o caldă îndrăgostire.

Anca TOMA