Actorii care-au scos Cîntecele naive din pălărie

Emil Brumaru a fost, sîmbătă seară, 16 martie 2019, provocarea celor patru actori ai trupei Mirage, o trupă care-a apărut de puțin timp pe scenele ieșene. Creatorii unui spectacol instrumental fără cusur, Alexandra Ceornei, Constantin Urzică, George Balmoș și Ionuț Cozma, s-au lovit însă și de adaptarea versurilor poetului, versuri fără pereche în întreaga literatură română. Ludic, bucuros, copilăresc, romantic și erotic, Brumaru i-a privit, pe întreaga durată a spectacolului, gînditor și – așa cum a învățat Iașul – încruntat și puțin împotrivit, dar cu măreția lirică a celui ce-a fost și-a celui care acum, ajuns undeva foarte sus, mînuiește actorii și-i veghează atunci cînd se-apucă de făcut cîte-o astfel de trăsnaie.

„Simt iar în gură gust suav de-amiază/ Și în tristețea care mă-nconjoară/ Din nou copilăria mea visează.” Vocea băiatului înalt, îmbrăcat cu o cămașă purpurie în carouri, o acoperă pe cea a fetei. Ea stă așezată pe-un scăunel mic din lemn și acompaniază vocal, încetișor, instrumentalul. Vocea bucuroasă a unui copil mic, plină de somn, se deslușește printre versurile recitate însă parcă cu puțin cam mult aplomb, cu o tonalitate gata să cadă în orice clipă într-o prăpastie a superficialului. Lucrul însă nu se întîmplă, iar instrumentalul nu lasă versurile lui Emil Brumaru să se depărteze într-acolo.

În sala Diotima a Casei de Cultură „Mihai Ursachi” din Copou, trupa de teatru Mirage a pus în scenă, sîmbătă seară, începînd cu ora 19.00, un spectacol de poezie și muzică în memoria poetului Emil Brumaru. În regia lui Radu Mihoc, cei patru actori au propus publicului prezent în sală să asiste la un concert neconvențional. Astfel că, prin muzica lor și versurile lui Emil Brumaru, cu figura poetului ușor mîhnită și gînditoare în spate, cei patru au încercat să construiască un spectacol condimentat, pe măsura personalității poetului.

Ceci n’est pas un chapeau

O pălărie neagră acoperă microfonul. Băiatul în cămașă se ridică de jos, își acoperă creștetul capului cu ea și dă curs primului poem care deschide seara. Întregul recital poetic e o succesiune de versuri ale lui Emil Brumaru, recitate sau cîntate pe-un instrumental căruia oricît de cîrcotaș ai fi, nu i-ai putea găsi cusur. Deși preluarea pălăriei pare să fie laitmotivul serii, fiecare dintre cei patru transformîndu-se într-un om de încredere al poetului, trimis pe pămînt într-o seară să-i propovăduiască versurile, pălăria nu pare să aibă niciun alt rol și nu face, deși ai fi tentat să crezi, nicio trimitere la vreun obicei al poetului – mereu întîlnit, pe străzile Iașului, cu creștetul descoperit, uneori cu șapcă, și cu nelipsita sacoșă doldora de cărți în mîini.

Din trupa celor patru artiști, Alexandra Ceornei, singura femeie din grup, își face prezența remarcată natural, printr-o detașare firească și-o încredere în talentul pe care-l împărtășește celor din jur. Privind-o și ascultîndu-i vocea ușor alintată pe alocuri, n-ai cum să nu te întrebi de ce trupa de teatru nu s-a gîndit, dată fiind cinstirea memoriei lui Emil Brumaru, ca piesa să fie jucată sau aproape cîntată numai de femei. Deși gîndul te amuză, nu știi cum s-ar fi lipsit Mirage de băiatul bărbos care alternează chitara cu fluierul și de ceilalți doi care schimbă instrumentele și lucrurile de care se folosesc pentru crearea sunetelor ambientale.

În ciuda intenției de a-i dedica un astfel de spectacol poetului Brumaru și a talentului evident al celor patru care pare să se întindă pe-atît de multe game încît cu greu te lasă să ții pasul, spectacolul este uneori, prin natura punerii în scenă, deranjant. Deși trecerile de la ludic și romantic la erotic sînt unele necesare, în conformitate cu poezia lui Emil Brumaru și n-ar fi trebuit trecute cu vederea, interpretarea versurilor erotice, cu insistențe ușor neasumate și zîmbete largi, copilărești, pe fețele protagoniștilor, fac întregul recital să cadă pe alocuri în penibil, iar dorita stînjeneală a celor prezenți în sală se transformă într-o stare de plictis, verificare a telefoanelor și chicotit de adolescent niciodată familiarizat pînă atunci cu limbajul senzual.

„Oare/ Cum se moare/ Așa cum cade o căpșună-n apă/ Și vine-un cerb cu botul lui și-o papă?” Întrebarea, deși nu lăsată să-nchidă ea spectacolul, e singura care ți se lipește de minte și Cîntecul naiv semnat de Brumaru e cel pe care-l iei cu tine acasă, după sfîrșitul spectacolului. Cei patru actori se-așază cu spatele către public, sala se întunecă, iar gînditorul Brumaru de pe ecranul mare din spatele scenei se metamorfozează în fluture și, din nou, își ia încetișor zborul.