Cel mai frumos poem din orașul acesta

În camera din dreapta, conturul pereților verzi s-a construit din me­­­­se și scaune masive din lemn, așezate u­­nele lîngă altele. Dreptunghiul, că­­ru­ia oamenii i-au prins forma în ju­rul orei 20.00, în Bază, e unul li­niș­tit. Oamenii nu se plimbă, nu vorbesc zgo­motos și abia-abia se-aude un mur­mur de voci nerăbdător. Toți au priviri ușor confuze și-așteaptă ca, de nicăieri, s-apară actorul Tea­tru­lui Național „Radu Stanca” din Sibiu, Flo­rin Coșuleț. E celebru pentru a­ce­lași one-man show niciodată la fel, „Nimeni nu știe ce e în inima mea”, pe care și anul trecut l-a jucat în Ia­și și care-i unul dintre cele mai lon­ge­vive spectacole ale teatrului din ța­­ră.

Un bărbat îmbrăcat într-o hai­nă de-un verde spălăcit, aparent ne­gli­jent, tîrîindu-și picioarele sub gre­u­­tatea bocancilor, apare din dreapta barului. Are în brațe o găleată cu flori colorate pe care-o strînge griju­liu la piept și se plimbă fără vreun sens printre mese. Se uită ne­du­me­rit, cu o atitudine golănească și se o­­prește în dreptul mesei unui domn. „Doriți o floare? E gratis.” Băr­ba­tul îndreaptă mîna către găleată, dar n-a­pucă s-atingă nimic, pentru că se-a­ude imediat vocea actorului – „E gratis. Dar vine cu o poezie, care cos­t­ă trei lei”. Spectatorul cumpără po­­emul, primește floarea și, nu î­na­in­te să spună cîteva glumițe care te-ar fi făcut, mai curînd, să crezi c-ai a­juns la un spectacol de stand-up comedy, intră în rolul unui bărbat pasionat și, plin de patos, îi recită doamnei că­ruia i-a fost oferită floarea, cîteva versuri.

„Io vreau una mai tristă. Te rog, să fie tristă!” – spune următorul băr­bat, cumpărătorul a două flori, a­di­că echivalentul a două poeme. Ac­to­rul rîde, mai glumește puțin cu pu­blicul, se sprijină de-o masă în­con­ju­rată de scaune goale și spune, mai mult la mișto, o poezie-descîntec, din care nu se înțelege mai nimic, dar din care-ar trebui să fie clar că e­mo­ția principală transmisă este tris­te­țea. Nu știi dacă trebuie luat în serios sau nu și, cînd ești aproape la limită să gă­sești răspunsul și mai-mai că ai vrea să părăsești sala, vinde cîteva flori noi și plata prin poem se transformă în­tr-un spectacol pe care-ai vrea să nu-l mai uiți. „Dacă aș avea mijloace, n-aș face altceva decît o bancă de lemn în mijlocul mării. Ar fi ca un lăcaș de stat cu capul în mîini în mijlocul su­fletului.” Îl recunoști pe Sorescu, vezi emoția care pare să-l fi prins pe Flo­rin ca într-o transă și, căzînd dintr-o extremă în alta, ajungi să nu mai vrei să pleci de-aici.

„Sînt cel mai frumos din o­ra­șul acesta!” Aproape că dai dreptate ac­torului – te uiți la el cu ochi blajini și te bucuri c-a ajuns să te facă să vezi că sînt oameni care s-au adunat în­tr-un bar, joi seară, s-asculte po­e­zi­e preț de cîteva ore. „Pe străzile pli­ne cînd ies n-am pereche/ Atît de gra­ți­os port inelu-n ureche/ Și-atît de-n­florite cravata și vesta.” Florin stă în picioare pe-o masă, are ridicate mîi­nile pe tavan și, cînd spune din nou, răspicat – „Sînt cel mai frumos din o­rașul acesta”, nimeni nu mai spu­ne nimic. Dacă-l privești prin lumina ver­surilor, are dreptate.