Butoiul de la marginea Parisului

De pe scena Iașului Niciun comentariu la Butoiul de la marginea Parisului 7

Prejudecățile noastre ne-au devenit ca a doua piele: dormim cu ele, respirăm cu ele, nu ne putem descotorosi de ele nicidecum. Le putem îndepărta doar atunci cînd ne separăm de noi înșine, de lumea noastră și ne transpunem fără frică în lumea celor pe care nu-i putem „vedea” cu ochiul liber. Centrul Cultural Francez a găz­duit miercuri, 2 de­cem­brie, alături de regizoarea Vanina Vignal, filmul distins cu „Prix de Patrimoine”, care înfăți­șează o viață schingiută odată cu căderea comunismului.

„Și deodată am căzut…în Ro­mânia.” Vanina Vignal strînge din umeri și îi privește pe spectatori amuzată. Așa știe ea să ex­plice șocul cultural prin care a trecut cu mult timp în urmă. După cîteva cuvinte a­runcate în grabă, își dă seama că nu așa va ajunge la spectatori și decide să le prezinte creația ei, pe „Stella”, filmul difuzat la Centrul Cul­tural Francez de la ora 18:30 cu ocazia prezenței regizoarei fran­ceze Va­nina Vignal.

Vis la poarta capitalei

Două femei cu batiste înflorate merg cu metroul. Trec printre sutele de pasageri, adunați și ei din toate colțurile pămîntului, cu fețe triste și o­­­bo­­site, ca într-un Babilon blestemat, fără porți și ferestre. Ajung la „locul de mun­că”, pe scările de la intrare, se aș­ază pe o bucată de carton și în­tind mîna: „bonjour, madame!.. merci monsieur!”. Sînt aproape singurele cuvinte pe care le cunosc Stela și Ga­bi în franceză. Acolo unde locu­iesc ele, în Bidonville, toată lumea vorbește românește și ascultă manele sau Dan Bălan. O comunitate închisă, aciuată la marginea capitalei fran­ceze, dar care nu te duce cu gîn­dul nici la Turnul Eiffell, nici la Champs-Elysées. Un șir de rulote formează o mică Românie ascun­să printre dărîmăturile de la periferie.

Ajunsă seara acasă, Stela a­prin­de o candelă, o aranjează prin­­tre icoanele de pe dulap și își spune rugăciunea în șoaptă, se roagă pentru Marcel, soțul de dra­­-gul căruia și-a părăsit casa și rudele. Istoria unei femei or­dinare, care a avut nenorocul să tră­iască bine pe timpul comunismului, este spusă doar din imagini, fără vocea gravă a unui domn explicîndu-ți ce-ar trebui să vezi.

Dîrzenia și dorul de casă

Stela a venit în Paris ca să-l trateze pe soțul ei, dar se îmbol­năvește ea pînă la urmă. Poves­tește mai apoi, așezată pe patul din fundul rulotei mici: „pentru mine Franța a fost cu două tăișuri, că eu l-am tratat pe Marcel de rinichi, dar m-am distrus pe mine.” Ajun­să aici, a preferat mereu să ceară decît să fure, dar nici „munca” asta n-a făcut-o cu dragă inimă. „Toți zic, că ce-i așa de greu, să stai toată ziua cu mîna întinsă? Dar ei nu știu că îți intră os în os, că îngheață totul în tine, Chiar dacă-i vară, de sus te arde, iar sub tine tot piatră rece e.” Stela mă­tură casa, face curățenie și își face mereu griji pentru ce fel de mîncare va găti diseară.

În cei doi ani, cît au durat filmările, Stela se îmbolnăvește de hernie de disc, iar unicele sce­ne de tandrețe dintre ea și Marcel au loc pe banca spitalului, cînd acesta o întrea­bă îngrijorat ce are. Abia atunci spectatorul ob­ser­vă că dragostea lor nu s-a tocit de tot, că în momentele grele ale vieții, tot iubirea e cea care îi ține legați. Au preferat să vină împreună aici, pentru că se pot trata pe gratis, dar și acasă, la Brăila îi așteaptă rudele și o casă modestă, dar curată și foarte frumoasă. Ar putea să se întoarcă acasă în orice moment, dar faptul că ar veni fără bani de pe tărîmul tuturor posibiltăților o face să amîne cît mai mult acest moment și întîlnirea cu sora ei.

Poveste fără happy end

Femeia revine în țară, în speranța că își va putea face o pensie, atît ei, cît și lui Marcel și vor putea „trăi bine ca un moșneag și-o babă ce sîntem.” Acasă însă, nu găsește decît mormîntul mamei sale și vechiul album cu foto­grafii, în jurul căruia se împletește toată viața ei și drama pe care a trăit-o după Revoluție. Pozele cu Marcel la mare se termină în ’89, „că după asta n-am mai avut posibilitate”, iar cele mai recente fotografii le are de prin anii ’90. Privește imaginile vechi și nu poate spune decît atît: „ce frumoasă era mama!” Filmul se întrerupe brusc, exact în momentul în care publicul așteaptă ca soarta Stelei să fie hotărîtă, iar regizoarea ne explică zîmbind că „nu putea să se întîmple altfel, toată viața ei pare tăiată.”

Discuția cu publicul e mai întîi domolă, apoi aprigă, în momentul în care nu reușește nicidecum să-l con­vingă pe unul dintre spectatori că cei doi nu i-au cerut nici un ban pentru a se filma, ceea ce pare incredibil pentru un domn în palton negru: „nu v-au cerut chiar nimic?”. „Vreți să vă mint? Îmi pare rău, dar nu mi-au cerut nici un ban”, încearcă să-l convingă regizoarea, Vanina Vi­gnal.

Anastasia CONDRUC

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top