Basm din graiul Maiei Morgenstern

Pe scena îmbrăcată în mătăsuri roșii a Ateneului din Tătărași s-a strîns, pe 30 noiembrie, o mînă de personaje cîntate pe voci de orchestră. Iar din public o mare de ochi strălucind a nerăbdare a sorbit notele cu o copilărie firească, a vîrstei sau a sufletului. Pentru că Orchestra Națională Română Iași a dat viață poveștii muzicale „Petrică și lupul”, din repertoriul lui Serghei Prokofiev, sub bagheta dirijorului Gabriel Bebeșelea și în cuvintele actriței Maia Morgenstern. Spectacolul a făcut parte din programul „Opera pentru mari și mici – Dezvăluirea secretelor Operei”.

Am intrat în sală la 18.30, cu un val liniștit de copii gătiți ca de săr­bă­­toare, însoțiți de părinți care par­că purtau regulamente de conduită în po­­șete și în sacouri. În agitația de cozi împletite și papioane mici strîn­­se cu simț de răspundere, pri­vi­rea mi-a fugit pentru ceea ce a părut a fi o clipă, însă s-a dovedit de ajuns ca o întreagă suită de instrumente să se a­­linieze riguros pe scenă, alături de ma­eștrii lor. Curînd li s-a alăturat și Maia Morgenstern, care s-a pre­zen­tat cu mișcări fluide, în voalul u­nei rochii de un verde-crud căruia nu puteai să nu-i urmărești plutirea. Și zumzetul din sală s-a topit în vocea ei dezmierdătoare și jucăușă.

Livada de glasuri

„A fost odată…” a început ea, ludic, asigurîndu-se că „toată lumea a-nchis ochii” pentru a-și imagina po­­vestea. În cîteva minute, ajutată de orchestră, Maia a trecut prin toa­te personajele piesei, fiind, pe rînd, Petrică alături de viori, pisica interpretată de clarinet, pasărea Sașa sau fla­utul, rățoiul jucat de oboi, bu­ni­cul adică fagotul, lupul la cele trei cor­nuri franceze și vînătorii cu aju­to­rul timpanului și percuției. Spre de­liciul u­nei săli pe jumătate ocupată de co­pii, basmul muzical a în­ce­put vesel, cu ieșirea lui Petrică pe o pajiște pe ca­re am fost îndemnați să ne-o în­chi­puim. Într-un dialog cristalin în­tre viori și flaut, i s-a a­lă­turat și mica pa­săre, Maia jucînd fie­care glas, plu­­tind pe scenă ca faldurile rochiei ce o îmbrăca.

Nu m-am putut abține să zîm­besc la conflictul în tonalitate gra­vă, a­fectată, iscat între rățoi, un oboi tă­ră­gănat și pasărea portretizată de cla­­ri­tatea dulceagă a flautului. „«Pă­zea», strigă Petrică și păsăruica sări în copac”, iar publicul tresăltă la vo­cea surescitată a povestitorului, care pre­vestea intervenția clarinetului le­neș, pisica. În ciuda sfaturilor bu­ni­cu­lui, un fagot dojenitor pe care Ma­­ia l-a acompaniat cu imaginea unui bă­trîn rotofei, băiatul și-a continuat „aventura” spre admirația micuților vi­sători din sală, care păreau să se și va­dă, înconjurați de prietenii din o­gra­da bunicului și neatinși de scena­riul lui: „dacă iese lupul din pădu­re?”.

De lup scapă cine poate

Citind reacțiile publicului, ac­tri­ța a întrerupt pledoaria lui Pro­ko­fiev ca să-și apropie și mai mult i­ni­mi­le neliniștite din sală, întrebînd, cu sunet autoritar de vioară pe fundal, „voi vă temeți de lup?”. Însă a­cel „nu!” lung și coral le-a fost furat co­piilor cînd Maia și-a îmbrăcat hai­­na teatrală de „lup mare și ce­nu­șiu”, fă­cînd alaiul de personaje să se re­­tra­gă undeva în imaginația fie­că­ruia. Mai puțin rățoiul, pe care mi­cu­ții l-au văzut, într-o orchestrație tra­gică, în­ghi­țit de viu. Povestea a in­trat într-o pre­cipitare emo­țio­nan­tă, ac­trița ilustrînd cu maleabilitate și miș­cări am­ple, elegante, cînd năs­trușnicia lui Petrică, cînd neputința lupului prins în strînsoarea funiei în care îl ademenise băiatul.

Cînd se termină cu bine

Ochișorii speriați, îndreptați spre fie­care gest al Maiei, sticleau a e­mo­ție în sunetelor de gong ale to­bei mari, la apariția vînătorilor. Și du­pă a­tîta tensiune, întreg ansamblul de personaje s-a recompus într-un alai colorat, jucat în mișcări mîn­dre de povestitor și dominat de cîn­te­cul triumfal al cornului francez.

Dar în sufletele prichidenilor și-a a­dulților, deopotrivă, stăruia pier­de­­rea unui prieten, o mîhnire spul­be­ra­tă de glasul matern al Maiei: „Ră­­țo­iul trăiește! Mac-Mac!”. Pă­rinții su­rî­deau ca și cum ar fi știut, dar s-au lă­sat cuprinși de entuziasmul stri­gă­tului infantil de bucurie ce-a cu­prin­de sala. În aplauzele ca­re ne-au în­ro­șit tuturor palmele, cî­te­va zîne de o e­leganță miniaturală și-au făcut curaj să urce pe scenă cu buchete mari de flori. Reverențele Ma­iei Mor­gen­stern, alături de în­trea­ga orchestră, au reușit să în­du­io­șeze și pe cei mari și pe cei mici. Iar amintirea poveștii mă­runte care, în sim­plitatea lu­cru­ri­lor, ne-a învățat me­lodios să ne de­pă­șim temerile, in­diferent de vîrstă., stăruia în li­că­ririle ochilori fiecăruia din cei care se îndreptau spre ieșire. Pe scenă, în spate, Petrică parcă ie­șea din nou în livadă, cu alaiul de vi­ori, spunîndu-și, copilăros, povestea.

Anca TOMA