Atunci cînd clovnii abia descopereau lumea

De pe scena Iașului Niciun comentariu despre Atunci cînd clovnii abia descopereau lumea 4
Atunci cînd clovnii abia descopereau lumea

„Pregătiți-vă să fiți conduși într-o lume de poveste, o lume ciudată…”, răsună o voce caldă de femeie în Sala Mare a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Pe scenă, cît mai aproape de personajele spectacolului, s-au montat cîteva rînduri de scaune pe care, cu grijă, s-au așezat cei peste 50 de bărbați și femei din sală, nerăbdători să intre în lumea ciudată promisă. În spatele publicului, se întind scaunele roșii, îmbrăcate în catifea, și balcoanele sălii în care nu mai stă nimeni. Sîntem în ziua de 27 mai, iar ceasul se apropie de ora 18.30. Timpul se dă înapoi pînă în anii ’20-’30, unde publicul va învăța pașii cabaretului german, totul luînd numele de „Kabaret – nostalgie în două părți”.

„Cine a pus scaunele astea pe mijloc? Eliberați culoarul ăsta, altfel spectacolul nu începe”, se re­voltă un domn, în timp ce încearcă să trea­că din spatele publicului spre centrul scenei. Imediat, ridică cîte-un scaun și duce unul în dreapta, al­tul în stînga, pînă cînd se con­stru­iește o cărare în mijlocul publicului aflat pe scenă. „Are dreptate, păi ac­torii pe unde o să vină?”, spune o doamnă cochetă, în timp ce pri­veș­te cu admirație cum bărbații și fe­me­ile care deja își ocupaseră loc pe mij­loc se retrag și încep să-și caute cu privirea cîte-un loc.

Gongul bate pentru a treia oa­ră și luminile din sală se sting, iar din întunericul din fața noastră în­cep să apară zeci de personaje îm­bră­cate cît mai colorat. Chipurile se plimbă de la stînga la dreapta de par­că ar fi zeci de molecule care se a­mestecă prin mișcări grăbite, brow­niene. Ochii reușesc să se fixeze pe un singur chip pe care, cu greu, îl urmăresc în labirintul de oameni. Se conturează o lume agitată, în care fi­ecare își urmărește cursul și, din cînd în cînd, se pune în mijlocul lu­mi­ni­lor pentru a cerși ceva mai multă a­tenție.

Printre femeile costumate în ro­chii lungi, de catifea, și bărbații ca­re poartă cu mîndrie cămăși albe, se distinge un domn îmbrăcat într-un costum popular german cu șo­sete lungi, pînă aproape de ge­n­unchi, pantaloni scurți cu bretele ca­re i se agață de umeri și pălărie de culoare maro. Pe scîndurile scenei încep să se tîrască cu forță cîțiva băr­bați în bustul gol, în speranța că vor ajunge să intre în dulapul în care o ghicitoare învîrte pe degete un șar­pe verde, din pluș. Dulapul pare să devină un fel de portal din care tot ies și intră personaje. Își fac a­pa­ri­ți­a și trei clovni care mirați de tot ce văd în jur, încep să se prostească, să cînte, să-și alerge propriile umbre și să pipăie tot ce văd. Niciun alt personaj de pe scenă pare să nu-i bage în seamă, semn că ei vin dintr-o al­tă lume. Unul dintre clovni, interpretat de Beatrice Rancea, decide să rămînă în acest loc nou, în timp ce ceilalți doi se ascund în dulapul magic. În mijlocul scenei, pe un sca­un mic, clovnul încearcă să prindă cu privirea tot ce apare în jurul lui căci apar bărbați îmbrăcați doar în chiloți care înaintează în pași de dans dintr-o parte a scenei în alta. Stră­inului i se prezintă viața în (a­proape) toată nuditatea ei, pe lîn­gă chipurile dezvelite, doi în­dră­gos­tiți suferă din dragoste și decid să se despartă. „Nu, John. E mai bine să ne despărțim, John. Tu ai altă so­ți­e, și eu am alt soț, și el are altă soție, și ea are alt soț. […] Trebuie să ne gîn­dim la copil, pînă una, alta, noi chiar avem un copil…”, se plînge o voce ră­gușită. Clovnul nu înțelege nimic din tot ce i se arată, rămîne tăcut și se hrănește cu fiecare imagine și senti­ment. Cu mîinile la spate și așezat pe scaun, clovnului nu îi rămîne decît să se exteriorizeze prin mimică și prin scurte mișcări ale corpului, însă, cu toate acestea, privirile publicului sînt mereu ațintite spre el. În jurul lui, în­cep a dansa zeci de personaje stra­nii și unul dintre ele ne trimite nouă, pe-un carton, un mesaj: „pauză”.

Pe plută și la mal!

De data aceasta, oamenii din pu­blic coboară de pe scenă, iar odată cu pașii lor, începe să se schimbe și de­corul de pe scenă. Dispare dulapul ma­gic și în locul lui apare o bază de piramidă din trei trepte. Două fe­mei iau cu pumnii, din doi saci de plas­tic, bucăți mici de plută pe care a­poi le aruncă pe scenă, astfel încît, în cî­­teva minute, toată scena este îm­bră­cată în plută de parcă s-ar pregăti să salveze pe cineva de la înec. Cînd reîncepe baletul, publicul nu pare prea surprins, asta pentru că deco­rul este deja cunoscut, iar lipsa unei cor­tine care să dezvăluie conturul no­ii lumi se resimte.

Bate gongul a treia oară și „lu­mea ciudată” revine în brațele noas­tre. Clovnul urcă cele trei trepte și începe să dirijeze o orchestră ima­gi­nară, închide ochii, ridică mîi­ni­le pe care apoi le flutură cînd la dreap­ta, cînd la stînga. Pe acordurile „Pa­las Orchester”, din același întuneric, încep să apară personaje care în­su­fle­țesc orchestra clovnului, o fată ca­re mimează că atinge corzile unei har­pe sau un băiat care mînuiește cu u­șurință o vioară imaginară. Acum, străinul este acceptat și devine un membru al acestei noi lumi, de din­colo de dulapul care ascunde mistere și puteri magice. Și cum emo­ți­a și curiozitatea s-au mai liniștit, u­nii oameni din public se lasă pe spate, închid ochii și încep a visa pe acordurile Simfoniei a V-a de Ceai­kov­ski.

Dintr-odată scena se umple cu per­sonajele care au evoluat pe scenă și care încep să se înghesuie într-o ramă de tablou care amintește de o­pera lui René Magritte. În mijloc, clovnul încă privește nedumerit spre publicul ieșean, iar ceilalți 13 ar­tiști se chinuie să intre în cadru – totul pen­tru un selfie care poa­te-poate a­jun­ge pe Internet. Doar că în anii ’20-’30, nu existau nici te­lefoanele cu ca­meră foto, nici In­ter­netul, iar totul ră­mîne doar în memorie.

Articole similare:

Autor:

Ionuț Teoderașcu

Prefer să fac ultimele editări la un reportaj atunci cînd lângă mine ies vibrînd aburii dintr-o ceașcă de ceai negru. Mi-aș dori să trăiesc, cel puțin pentru o zi, într-o lume veche: cu stilou și foaie, cu scrisori, cu întîlniri neplanificate și fără tehnologie, dar deocamdată, viața ne fugărește de la un text la altul, gadgeturile ne ajută, apoi ne stresează și scrisorile sosesc online. La un moment dat, cer pauză din toată această agitație și îmi fac ceaiul despre care vorbeam, unul negru care îmi dă energie și-mi lasă ochii deschiși.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top