Artistul care și-a pictat demonii

Săptămîna trecută, strigătul pic­torului norvegian Edvard Munch s-a auzit pînă la Iași. La Uni­ver­si­ta­tea „Alexandru Ioan Cuza”, cei 150 de ani de la naș­te­rea ar­tis­tu­lui au fost sărbătoriți timp de do­uă zile prin proiecții de filme despre viața lui Munch, prelegeri și prin­tr-o expoziție.
Miercuri, în prima zi a evenimentului, Sala Senatului de la „Cuza” s-a umplut de tineri care urmează cursurile de limba nor­ve­giană de la universitate, dar și de studenți norvegieni, veniți la Iași prin programul Erasmus. „Edvard Munch aparține lumii, în aceeași măsură în care aparține și Norvegiei”, a spus scriitorul bri­tanic Robert Ferguson, care de 30 de ani locuiește în Oslo. Ală­turi de Jan Erik Holst, editor la Institutul Norvegian de Film din Oslo și de tinerii din sală, a ur­mă­rit documentarul „Munch’s Mothers”.

Cele două mame ale lui Munch

Viața lui Munch ne-a trecut prin fața ochilor într-o liniște ca de doliu. Am răsuflat cu toții adi­e­rea morții care l-a înconjurat pe artist de cînd era copil, pînă ce a pierdut-o și pe cea de-a doua ma­mă a sa, mătușa Karen. De la cele două femei a moștenit talentul, însă pensonul i-a fost îndrumat de întîmplările din viața sa. „Nu pictez ce văd, ci ceea ce am vă­zut”, spunea Munch. De aceea, pe pînzele sale a desenat în culori reci, cu mișcări grăbite și ner­voa­se, alei înzăpezite, copii pe drum de munte sau oameni cu capurile plecate. Palma grea a morții parcă i-a încălzit mereu umărul. Prin tablourile sale, Munch își striga dis­perarea, în timp ce criticii îi apreciau arta. S-a internat și într-un ospiciu, pentru a-și vindeca eul doborît. Doar mătușa Karen, cu care a făcut schimb de scrisori me­reu, fie că picta dintr-un atelier din Paris ori Berlin, îi ghicea me­reu tușele negre din mintea sa. La fel și Munch știa dacă mătușa sa are vreun necaz, după scrisul de mînă. Caligrafia elegantă a fe­me­ii, cu majuscule rotunjite, contrasta cu literele mărunte, ascuțite și ine­gale ieșite din condeiul artistului.

Unele dintre tablourile pe ca­re le-am văzut în documentar au fost reproduse pe 15 afișe expuse în holul Corpului I al univer­si­tă­ții. „Strigătul” înfățișează cel mai bine disperarea lui Munch, pe ca­re a pictat-o în linii albastre și roșii. „Oamenii își vor ridica pălăriile în fața tablourilor mele ca în bi­se­rică.” Așa au făcut, apoi au trecut nepăsători mai departe, la fel ca cele două umbre din pictură pen­tru care nu există altceva în afara propriilor gînduri.