Sinapsele care se transformă-n gratii

Clădirea luminată din stînga Teatrului Național „Vasile Alecsandri” te lasă s-o înconjori cel puțin o dată înainte să-i zărești intrarea. Doi tineri, un el și-o ea se țin strîns de mînă și încearcă să evite bălțile care pavează drumul pînă mai aproape de ușă. Scările roșiatice din pridvor scîrțîie încălecate de pasul junilor care, timp de două etaje, schimbă deja impresii despre premiera piesei „Invitație la eșafod”, regizată și tradusă de Ion Sapdaru, după cartea anilor ‘30 a lui Vladimir Nabokov, ce a avut loc joi, de la ora 19.30, la Uzina cu Teatru a Iașului. Intrarea în sală are loc direct prin scenă, așa că pentru cîteva secunte devenim cu toții parte a romanului „cu amintiri” al lui Nabokov și colegi de celulă cu eroul Cincinnatus C (Adrian Marele).

Te iubesc mortal,iremediabil

Zarva se dezlănțuie cu mult în­a­­­inte de începerea piesei, așa că de­și a mai rămas aproape un sfert de ceas, timp berechet de schimbat im­presii, în lumina slabă a reflectoa­relor piesa pare c-a început deja, căci actorii și-au îmbrăcat rolurile con­știincios. În public, gurile au în­­cetat să mai murmure, iar forfotei i-au luat cu repreziciune locul o li­niște tainică. Primele momente sur­prind judecata lui Cincinnatus, băr­batul care-a îndrăznit să numească oamenii „păpuși” sau „fantome” în fața vieții și a timpului. Tot binele pe ca­re l-a făcut cîndva Cincinnatus so­cietății, mai ales în perioada în ca­re a fost dascăl copiilor cu handicap s-a lăsat ascuns în negură și mai apoi uitat în totalitate.

Într-o societate lipsită de mo­ra­vuri și de conștiință, eroul a făcut gre­șeala capitală de a le contura ce­lor din jur o altă față a societății. În­drăzneala și impulsivitatea i-au fost pedepsite prin decapitare, dar nu îna­inte de a bătători podelele în­chisorii alături de o mînă de oa­meni care de care mai ciudați. Eroului îi flu­tură prin fața ochilor frînturi a­le vremurilor trecute, astfel că se tre­zesc la viață simțiri pe care era si­gur că nu le mai trăise demult. Prins între gînduri contradictorii și con­știent că ceea ce vede în jur nu este decît o parabolă neinspirată a vie­ții, militează cu ardoare ca s-o re­va­dă pentru ultima dată pe soția adulerină Marfinka (Irina Răduțu-Co­dreanu), căreia îi declară în gînd, printre suspine, „și totuși te iu­besc, Marfinka. Mortal, iremediabil”.

Piesa este o luptă continuă a e­ro­ului cu societatea și cu tot ceea ce înseamnă moralitatea, dar și o bă­tă­lie imposibilă cu timpul. Astfel, pus în fața gîndului morții, omul tra­tează cu obsesie problematica tim­pului și simplul fapt că nu poa­te să-l concretizeze îi mistuie gîndu­rile. Pentru că nimeni nu-i co­mu­ni­că ziua și ora la care va avea loc de­capitarea, Cincinnati se afundă în neputință și se agață de întrebarea „Cînd?” în fața oricărei ființe care-l înconjoară, ca mai apoi să ajungă să simtă că mai de folos i-ar fi „frîn­ghia, decît securea” pentru că i-ar da mai multe clipe ca să se înnece în mi­zeria realități, pe care o privește la final cu teamă și îngăduință. În ju­rul său, păcatele prind chip de oa­meni care vin să-i „murdărească” eroului și ultimele clipe de viață.

Fațete de rău

În sală liniștea domnește chiar și în pauza dintre replici, astfel că da­că închizi ochii ai impresia că poți să-i auzi bătăile inimii celui ca­re ocupă scaunul alăturat. Aceiași doi tineri se țin strîns de mînă un­de­va în ultimele locuri și din cînd în cînd mai schimbă cîte-un zîmbet. Mulțimea își mișcă pleoapele a­ga­le, ca nu cumva să rateze vreun mo­ment important și își forțează pu­pi­lele să vadă chiar și atunci cînd în sală se lasă beznă. Un rîset scrîșnit sparge liniștea și face o doamnă co­chetă să tresară atunci cînd pe sce­nă soacra lui Cincinnati îi cîntă pro­hodul convinsă că așa o să-l facă să se căiască pentru cele spuse. Rîsul nu se oprește decît odată cu melodia așa că sala se animă fără voie sub hohotele înăbușite ale amuzatului.

Cît ai clipi, de nicăieri își face a­­­­pariția călăul care poartă cu sine un topor ascuțit, pe care-l în­ve­leș­te în carcasa unei viori, metaforă pen­tru felul în care omul ambalează pe­r­fid răul și-l scoate-n lume ca să u­­cidă cu el. Reușește să taie cu el doar cumpătul unei doamne din pri­mul rînd, care se ridică spre spătarul sca­unului cînd unealta pare să se a­pro­pie amenințător. Piesa schițează ta­­bloul unei so­cie­tăți care a început să se îm­bol­nă­vească și devine astfel o pro­feție asupra vremii să se în­tîm­ple odată cu evoluția omului, a­tît de slab în­drep­tată spre ideea de bi­ne absolut. Povestea însumează o multitudine de trăiri, iar temele a­duse în dis­cu­ți­e se construiesc în ju­rul oamenilor cu o subtilitate fină. La final, în drumul spre ieșire, oa­me­nii se întorc din nou în scenă, de a­ceas­tă dată cu sentimen­tul viu că în fiecare există o mică par­te din Cin­ci­nnati și una culeasă din societate.