Florin Zamfirescu, omul care-a cioplit chipuri de ziar

„Uite-l, mă, pe Zamfirescu, de la Opinia”, îl arăta cu degetul ca pe-o vedetă, un student, într-o crîșmă ieșeană. Era prin ’82, atunci cînd băr­batul care avea să-și petreacă viața ticluindu-și fiecare articol ca pe un origami din hîrtie de ziar, rîdea mult, scria poezii și „dădea cele mai faine titluri din țară”, după spusele celui care-i era coleg de cămin, Dan Radu. Privea ascuțit și aducea a călugăr, dar fuma țigară după țigară.

Cîndva a vrut să ajungă într-o chilie, dar ceva l-a a­run­cat într-o redacție de ziar. „O­pi­nia” lui, pe carea coagulat-o împreună cu pri­mele ei „condeie-ascuțite”, a în­ce­­put să cîștige premii, iar el era mîndru de paginile plumbuite. și s-a apucat să facă și alte publicații. După ce a cioplit chipul ziarelor ieșene, a inventat reguli de tehnoredactare și de privire- spre oameni, spre subiecte, spre tot ce putea fi numit „împrejur”, iar în 2005, a fondat ziarul „Lumina”, primul cotidian creștin din România. Apoi, pe 30 ianuarie, anul acesta, Prea­fericitul Părinte Patriarh Da­ni­el trimitea mesajul de condoleanțe pentru slujba de înmormîntare a jurnalistulului Florin Zamfirescu.

Fusese di­ag­­nosticat cu o săptămînă înainte cu o ma­ladaie rară și incurabilă. „A lucrat cu pasiune la renașterea presei ieșene după schimbările din 1989 și a des­co­pe­rit în proiectul ziarului «Lumina» îm­plinirea vocației sale de jurnalist creș­tin. Va rămîne un model luminos prin dragostea sa pentru slujirea cu­vîn­tului care luminează, vindecă și e­di­fică”, nota Preafericirea Sa, în timp ce Mitropolitul Moldovei și Bu­co­vi­nei, Teofan, vedea în ziarul „Lu­mi­na”, aceeași „împlinire a unei vocații de misionar”. În redacția aceea, unde a fost director editorial, i se spunea cu drag, „șefu’” și era chemat să dea ti­tluri, sau să spună “de unde trebuie a­pu­cate subiectele”.

Cafeaua de seară

Fusese deja, timp de 20 de ani, un șef de trib publicistic. După revoluție a fost printre întemeietorii rețelei „Mo­ni­torul” în Moldova, Ardeal și Bu­cu­­rești, care număra 20 de ziare, printre care, și unul în limba maghiară. Apoi a susținut dezvoltarea rețelei de stații de Ra­dio Nord Est. Pe oamenii care-i a­jun­geau în preajmă, i-a învățat cît a fost student, tainele tehnoredactării „cu măsurare în quadrati, o chestie foarte complicată, matematică și artă”, așa cum știe Dan Radu. După ce n-a mai fost student, ca pe vremea „O­pi­ni­ei”, și-a umflat pieptul de fericire cînd au apărut în Iași primele ziare co­lor din țară.

Purtau și patenta lui. „Odată cu Florin Zamfirescu, dispare unul dintre părinții fondatori ai presei studențești și ai presei postdecembriste din România. Înzestrat cu un ex­cep­țio­nal talent publicistic, și-a ales, parcă de­liberat, zona de penumbră a celor care nasc publicații și le diriguiesc cu discreție și fermitate. Mentor discret și model, într-o lume care nu pare dispusă să-și așeze valorile veritabile la locul lor, Florin Zamfirescu îmi dădea certitudinea că nu e totul pierdut în huietul consumerismului dimprejur. Ple­carea sa neașteptată îmi readuce dis­perarea. În fiecare luni seara, la ul­ti­mul etaj al Casei Studenților, locul în­ceputurilor noastre comune, îl voi aș­tepta cu o cafea aburindă…”, își a­min­tește prof. dr. Daniel Condura­che.

Viața unui editorial, așa cum a fost, omenește, trăită 

„Omul din hîrtie de ziar”, cum i-a spus Dan Radu, asculta în camera de spital Radio Trinitas, singurul difuzat în camerele cu miros antiseptic și cu ferestrele fără storuri groase, așa cum le-avea acasă. Preotul Constantin Sturzu îl trăgea atunci de urechi, că a ascultat prea mult zgomot și a mirosit prea mult plumb. „Plecarea lui Florin mă întristează, pentru că odată cu el pleacă o lume întreagă, în care am crescut și m-am format ca jurnalist. În spatele fiecărui ziar pe care l-a făcut părea să ascundă o întreagă alchimie. Plecarea lui Florin o asociez cu erodarea presei scrise. Cît timp oameni ca el fac ziare, mai e o speranță pentru această meserie.

Dar cînd ei pleacă, văd, de fapt, o reverență de final de spec­tacol pe care gazetarii cu stilou și a­gen­dă o fac propriilor cititori și timpului”, notează Toni Hrițac, redacto­rul șef al al „Ziarului de Iași”, fostul „Mo­nitorul”, unde Florin Zamfi­res­cu a lucrat timp de nouă ani. „Oamenii cu-agendă și condei” spun că Florin Zamfirescu s-a lăsat trăit, ca un fenomen, în producția, scri­e­rea și reînnoirea presei. În unul dintre editorialele sale, scria despre moartea devenită „obiect de consum, care produce eroi de celuloid”.

Nu-i înghițea pe promițătorii de mîntuire-instant, par­dosiți cu lozinci zgomotoase, pariind mai degrabă pe „veghea lucidă și fără de tăinuire”, scrisă compulsiv, cu mîna ciocnită de scrumiere și ochii ne­o­bosiți de cearcăne, veghea care as­cute simțul de jurnalist. Adormea abia la prînz, își ținea țigara cu șipcă ră­su­cind-o nervos între degete, își frigea de­getele strîngînd cana plină cu ceai negru și rîdea sănătos-concentrat de cîte ori își amintea prin redacții o „spusă” din anii ’50: „Nu te culca pe-o ureche,Dușmanul veghează!”

Oana OLARIU