Trap-ul se cîntă-n teatru

Joi, 7 martie 2019, de la ora 19.00, Teatrul pentru Copii și Tineret „Luceafărul” a găzduit concertul trapperului Killa Fonic, cel pe care adolescenții adunați în sala mare de spectacole l-au aclamat neîncetat, alături de care au urcat pe scenă și au dansat pentru aproximativ o oră fără întrerupere. Nonșalant, artistul a vorbit cu oamenii din primele rînduri atunci cînd făcea trecerea de la o piesă la alta și nu a stat locului nicio secundă

Printre scaunele acoperite în tapițerie gălbuie, mișună neîntrerupt adolescenți îmbrăcați cu hanorace largi, pe dedesubtul cărora poartă tricori lungi. Părul îl au împletit în dreaduri subțiri pe care unii și le-au colorat în nuanțe de albastru, iar alții în nuanțe de blond. Se plictisesc repede, iar atunci cînd văd că ora la care trebuia să înceapă concertul a trecut de mult, urcă ei pe scenă și încep să scandeze în grup „Killa, Killa, Killa” fără să primească vreun răspuns.

Cînd Killa Fonic își face apariția, bulversat parcă de lumina reflectoarelor care-i cădea pe față, mulțimea își ia avînt și aleargă spre scenă strigîndu-i numele. Pe un rînd din spate, adăpostit parcă de ochii lumii, stă așezat un bărbat plinuț, cu chelie, iar lîngă el, rușinată parcă, pregătită să plece, o fată blondă cu părul drept. Imediat ce adolescenta se îndreaptă spre scenă, bărbatul își lasă capul să cadă în mîini și dă dezaprobator din cap în timp ce Killa Fonic începe să-și cînte prima melodie presărată cu cuvinte vulgare.

„A durat mai mult pînă să ajungem aici, dar important e că sîntem în regiunea asta plină de iubire”, țipă Killa în microfon în timp ce oamenii adunați în fața scenei întind brațele spre el așteptînd să bată palma sau pur și simplu să-și strîngă reciproc mîinile. Artistul însă se îndepărtează de oameni, țopăie și-și mișcă brațele într-un mod robotic în timp ce cîntă „O dăm de parcă o facem pentru ultima gură de apă/ Bagabonți încă de cînd nu știam nici de apa plată”. Cățărat pe scenă, sprijinit de o boxă, un băiețel plinuț cu părul lung și blond cîntă odată cu artistul, iar la finalul piesei șiroaie de apă îi curg de pe față pe obraji.

Pe scaunele din spate, de la cea mai mare distanță de scenă, stau cîteva cupluri răsfirate. Se uită amuzați către artistul care dansează și-și dau coate unul altuia la fiecare vers mai vulgar. „Ar trebui să facem un joc, să bem ceva de fiecare dată cînd spune «cioară»”, îi spune un tip masiv, cu părul prins într-o coadă, fetei de lîngă el. Oamenii care stăteau pe rîndurile din spate se risipesc rînd pe rînd, iar după nici 20 de minute de spectacol nu mai rămîne nicun ascultător „ironic”.

„Șatrabonții și șatraboantele mele”, țipă Killa în microfon înainte să treacă la următoarea melodie. Adolescenții din față par a fi în extaz și nu se opresc din țipat pînă cînd nu începe să cînte. Din cînd în cînd, cîte un băiat îi întinde o eșarfă colorată, iar trapperul le leagă grijuliu de stativul microfonului pînă cînd adună atît de multe încît nici nu se mai vede partea metalică. Atunci cînd trece la repertoriul mai lent, iar din boxe se aude vocea Addei, fetele încep să-și scoată rînd pe rînd telefoanele din buzunare, iar cele mai curajoase îndrăznesc și să urce pe scenă, să filmeze mai îndeaproape.

Transpirați, cu părul ud și lipit de fețe, adolescenții încep din nou să strige cît îi țin plămînii numele artistului atunci cînd acesta anunță încheierea concertului. Cei mai norocoși dintre ei se încolonează în fața scenei și așteptă cuminți, cu brățările VIP cît mai la vedere, să facă o poză cu artistul.