Hopa, cu Bosquito pe mese

Nu știu cum de nu îl trage nimeni de mînecă pe Austin, basistul trupei Bosquito, care mișună prin mul­țimea adunată vineri seară în My Way Pub. Ba mai acordează o chitară, ba mai verifică un microfon. Cînd vin și restul băieților din formație, din toate col­țu­rile încep să fie îndreptate degete înspre ei și specta­torii roiesc în jurul scenei ca într-un stup.

„Vai, ce dor mi-a fost de ei”, rostește o fată din pub­lic, înainte ca difuzoarele să prindă glas. Cocoțată pe un scaun de la bar, o tînără se apleacă pînă aproape să cadă, numai ca să vadă cum își acordează Ciprian chitara, rezemat într-un genunchi. Deși scena e bur­dușită cu ștechere, fire, efecte pentru instrumente și foi cu ordinea melodiilor, cei de la Bosquito și-au găsit loc să sară, să dea din cap și să danseze. „Hopa, hopa” a fost semnalul de start pentru ca podeaua să tresalte, scaunele să fie împinse la o parte și pe mese, în loc de pahare, să stea tocurile. În fața băieților, un grup de fete fac piruete și își încolăcesc mîinile una după gîtul alteia, mutînd centrul atenției asupra lor. „Fain dan­sați, restul sînt mai timorați, dar voi…”, le laudă Radu Almășan, solistul, care mărturisește că așteaptă de la Iași să „facă party”. Și Iașul l-a ascultat, pentru că din mulțimea adunată ciorchine în fața trupei, aproape toată lumea cunoaște versurile și le intonează cît de ta­re poate. Iar cine nu știe toate cuvintele, le potrivește din mers ca să rimeze. Un băiat într-un pulover roșu, așezat fix în fața solistului, mai că i-ar fi luat locul pe scenă. Orice melodie urmează, o fredonează cu mîna la piept, cu ochii întredeschiși și cu sprîncenele ar­cuite. Și toboșarul, cînd nu își înclină capul de la dreapta spre stînga, închide ochii și își întinde gîtul spre tavan. Basistul, în schimb, se mișcă pe ritm cu tot cor­pul, iar cînd vede că publicul face la fel, își înalță colțul drept al buzei într-un zîmbet. Vine tocmai din Los Angeles, însă fredonează perfect toate versurile.

La pauză, nici bine nu au coborît artiștii de pe sce­nă, că fanii au făcut un zid și nu le-au dat voie să trea­că pînă nu s-a lăsat cu o ploaie de blitz-uri. Vedetele au fost chitaristul, basistul și toboșarul, solistul reu­șind cumva să se strecoare prin mulțime. Luînd amin­te la ce a zis acesta, cum că la bar se vînd tricouri cu nu­mele trupei, două fete defilează în mijlocul pub-ului cu noile achiziții.

La runda a doua a concertului, pî­nă și toboșarul s-a îmbrăcat cu un tricou negru pe care era scris cu porto­caliu „Bosquito”. Stupul se reunește, iar cînd Radu anunță că urmează o melodie cîntată în premieră la Iași, uralele publicului țin loc de artificii. Cînd colo, la microfon se aude „ai, ai, ai, dă-i înainte cu tupeu”, așa că podeaua, mesele și pereții încep din nou să tresalte. Din sală glasurile strigă „Bosquito, Bosquito”, de pe scenă se aude „prosciutto, prosciutto”. Gata, nu le mai merge să păcălească publicul. Odată și-odată trebuie să se încheie concertul, dar nu înainte ca solistul să dea verdictul. „Vă mulțumim, Iași! În seara asta, în fața voastră a cîntat Gaz pe foc!”.