Petrecerea instrumentelor indie

Sîmbăta trecută, odată cu lăsarea întunericului, în ArtHouse Central s-au auzit ritmuri mai rare pentru o trupă românească – indie rock. The Amsterdams ne-au gîdilat urechile cu sunetul londonez pe care ni l-au pro­mis încă de la început, lansînd la Iași ultimului lor al­bum, „Winds Apart”.

Încă de la început nu pierdem foarte mult timp cu in­troducerile, căci cei patru băieți încearcă să ne sperie spu­nîndu-ne în „Petrolize All Mice” că avem un șoricel în ca­să care aleargă de nebun pe pereți. Deși singurele lu­mini din local sînt lumînările de la fiecare masă atent așe­za­te în pahare de sticlă, nu ne înspăîmîntăm ci chiar ne amu­zăm cînd toboșarul încearcă să danseze cu ajutorul ume­rilor.

Schimbînd ritmul cu o piesă mai tristă, solistul își îm­preunează palmele, lasă capul în jos și lent, parcă ne șop­tește o poveste de dragoste. Cea mai afectată pare o fa­tă din spate, care pare că se deconectează deodată de la con­cert, fața fiindu-i acoperită cu lumina palidă a smart­phone-ului. Își revine imediat însă cînd unul dintre ins­trumentiști piscă incisiv toba și zîmbește către public.

Surprize Surprize reloaded

Toate melodiile celor de la The Amsterdams sînt în en­gleză, însă datorită carismei asemănătore celor de la Arcade Fire, semnificațiile sînt ușor de priceput. De ase­menea, pe lîngă instrumentele convenționale, aceștia au adus și cîteva mai neobișnuite, cum ar fi o drîmbă sau o maracas, care a răspîndit atmosfera unei sieste mexica­ne.  Iar la un moment dat, unul dintre băieți scoate un fel de tastatură cu clape, din care iese un fluier, anun­țîn­du-ne că „Maybe you’re just crazy and I’m not” (n.r.: poate că ești doar nebun iar eu nu sînt). După ce-și schimbă de vreo cîteva ori locurile între ei la instrumente, unul din­tre chitariști îl dă de gol pe Andrei. „El are cîteva emo­ții în plus pentru că este din Iași”. În același ton, acesta glu­mește spunînd în timp ce imită muzica de la Surprize Sur­­prize „Andrei, în seara asta fratele tău e aici. Emo­ții în plus!”.

Cum nu mai aveau loc să care și alte instrumente, bă­ieții spun că au nevoie de unul în plus, și că au nevoie de ajutorul nostru să batem din palme. După ce învățăm rit­mul pe de rost, solistul apucă zdravăn microfonul și sa­re de pe scenă în fața noastră. Și pentru că am făcut o trea­bă atît de bună pe post de instrument, la următoare me­lodie Andrei scoate de nicăieri un megafon și se plim­bă printre mese cîntînd. Revenind înapoi pe scenă, cei pa­tru își mai schimbă o dată locurile între ei în timp ce pe pîn­­za vișinie din spatele lor este proiectat un video­clip.

Din păcate, băieții ne anunță că trebuie să plece, dar revin imediat înapoi la bis-ul salvat de către flu­ieră­tu­ri­le aprigi ale unui barman. Doar că acum, trupa are cinci membri, locul lui Andrei fiind împrumutat chiar de fra­tele acestuia. După ce cîntă o melodie împreună, cei doi pe ca­re abia daca-i poți distinge se îmbrățișează, o fată din public spunînd emoționată că „nicăieri nu-i ca acasă”.

Iulian BÎRZOI