Micul Trib s-a mutat în Dublin Pub

Jean dansează în jurul contrabasului, Florian cîntă la acordeon mai bine decît orice lăutar și Frédéric se joacă la propriu cu cinelele. Ferdi­nand, saxofonistul, parcă e luat dintr-un club din New Jersey. Trupa fran­ceză Pulcinella, alături de nemții de la Tiny Tribe, au cîntat timp de patru ore pentru publicul ie­șean, în mare neobișnuit cu muzica experimentală promovată de cele două for­ma­ții. Dublul concert de jazz de joi seară, 22 octom­brie, organizat de Centrul Cultural Francez și Centrul Cultural German, a umplut incinta Dublin Pub.

Intră un domn cu părul lung și a­parat de fotografiat prins la un umăr și mă-ntreabă: „Tot nemții cîntă? I-am văzut și ieri, cîntă două ore, sînt buni, dar azi am venit pentru franțuji”, mai stă preț de-o melodie, u­rează „distracție plăcută!” și iese din Dublin Pub.

New jazz-ul cîntat de trupa nemțească Tiny Tribe îi sperie pu­țin pe neinițiații ieșeni. Muzica e ex­perimentală, cu influențe de tribal, și mulți spectatori pleacă după primele melodii. Alți-au intrat doar pentru că-i un eveniment cultural și se ce­rea să facă act de prezență. În stil ro­mânesc, ceilalți apar pentru c-au au­zit de la prieteni că e gratis concertul. „Nu-i de noi aici, hai în altă par­te”, și ușor se cerne publicul.

La intrarea în club, doi tineri chi­cotesc și-și dau cu părerea despre cei ce vin și pleacă: „Uite, aia-i pentru tine. Brunetă cu părul drept”. „Nu, are șoldurile prea late”, i-o taie scurt băiatul. Deși la început reticent, publicul e ușor acaparat de jazzul de calitate cîntat de Tiny Tribe și începe să a­plaude și fredoneze. Pînă și cei din spate, care abia văd formația de mul­țimea ce s-a adunat în prima jumă­ta­te a clubului, sînt prinși de muzica experimentală.

Taraful din Toulouse 

Rezemați de tejgheaua gardero­bei stau doi tipi, unul bărbos și burtos care aproape că bate cu scaunul de perete de extaz, și celălalt ce-și ți­ne blonda pipiță în brațe în timp ce-o ignoră, vorbind cu burtosul. Băr­bat care negreșit apreciază muzica la adevărata ei valoare: „Bă, ce bine se aud ăștia, ești nebun? Parcă-s Tara­ful din Clejani”.  Nici nu apuc bine să ies pînă pe hol, să prind puțin semnal pentru-a trimite un mesaj, și tipul în geacă de piele cu ceafă lată deja mi-a furat scaunul pentru-a-și așeza pițipoanca pe el, să nu cumva s-o doară pi­cio­arele de la tocuri.

Și franțujii săltăreți

De la balcon, fanii aplaudă. Și-au lăsat băuturile pe masă, țin scrumie­rele la picioare și privesc atent for­mația care i-a prins de la prima me­lodie. Bogdan, un băiat care pînă acum a fost nemulțumit de concert și-a stat mai mult pe afară, cu sticla de Fanta Madness plină cu vin de la Lețcani, este de-a dreptul impresio­nat de recitalul celor de la Pul­ci­nel­la. „Băi chiar îmi plac dracii ăștia, bine că ne-am întors”, exclamă studentul.

Cei care ies pînă cînd trupa fran­țuzească termină de cîntat sînt ne­mul­­țu­miți doar de faptul că nu mai pot sta. „Ce geniali sînt ăștia. Au făcut ritmul de vioară la sax, totul pe un ritm de avant-jazz”, povestește un tînăr ca­­re-ar mai fi stat, dacă prietenii lui nu plecau acasă. Imediat se înhăi­tea­ză cu doi necunoscuți, care încă beau vin dintr-o sticlă ascunsă în ghiozdanul unuia dintre ei. Convin repede să împartă țigările și cei trei se întorc în Dublin. Jean-Marc Serpin, îmbrăcat în­tr-un tricou simplu, cu dungi alb-ne­gru, dansează cu al său contrabas, învîrtindu-se în jurul lui, ciupind cor­zile și sărind pe scena mică a pub-u­lui. Florian Demonsant, a­cor­­deonistul, e la fel de plin de viață și la sfîrșitul pie­sei mulțumește publi­cu­lui în lim­ba română. Iar dacă im­presionantul re­cital nu-ar fi fost urmat de mu­zica de club a pubului Dublin, ie­șe­nii ar fi avut cu ade­vă­rat parte de o sea­ră de muzică bună.

Ioan STOLERU