Jazzul, un actor elegant

Joi seară, la Teatru FIX, Elegant Jazz Band a cîntat pentru prima dată împreună cu Luiza, noua membră a trupei. Artiștii ne-au oferit romantismul în porții mari pe sunete de contrabas, pian și tobe. Instrumentele s-au închegat armonios cu glasul cald al artistei, acoperind seara cu un voal de mister, spălat apoi din belșug cu sticle de bere și carafe de vin.

Artiștii, Alex, Iustin și Răzvan, ce au ciocnit pînă la începerea con­cer­tului sticle de be­re și pahare cu vin, dorind să se as­cundă printre spec­tatori, se ridică de la masă și în­cep să cînte, aproape fă­ră vreo in­tro­­ducere. Spectacolul în­ce­pe molcom, ca la o degustare de vi­nuri, cînd li­coarea cu cel mai fin gust este adu­să prima dată. Pianul, dul­ce și ro­man­țios, atrage imediat aten­ția fe­telor de la mese. Tobele și con­tra­ba­­sul însă sînt cele care dau savoare mu­­zicii și o încarcă cu tot felul de mi­­resme înflorate.

După încălzirea pe care ne-o fac instrumentele, vine rîndul Luizei să se alăture trupei. Micuță și cu chi­pul unei copilițe de liceu, aceasta pă­șește pe scenă fără șovăială. „Luiza, you rock”, strigă unul dintre prie­tenii tinerei artistei în semn de în­cu­rajare, dar fata nu pare să-i dea atenție. Pianul începe să mîngîie în­cet atmosfera și împreună cu vocea cîntăreței sunetele calde plutesc lin spre mese.

Tabloul unor șoapte de dragoste

Odată cu următoarea piesă, „Cry me a river”, pianul pare a plînge amintirile pe care solista le înșiră încet. Rupte parcă din alt tablou de­cît cel al muzicii, mese sînt ve­sele. Cănile de ceai aburinde și sti­cle­le de bere se ridică pe rînd spre tavan pe ritmurile muzicii.

„Some day my prince will come” (n.r. Într-o zi prințul meu va veni) este ca o promisiune și nu ca o speranță, căci în ochii fetelor de la primele mese se aprind scîntei. Zîm­bete largi le inundă chipul, iar trupurile par a se topi pe scaune, scoțînd din cînd în cînd cîte un oftat rătăcit. Pianul este cel care de­se­nează visele din privirea fetelor, iar contrabasul și tobele nu fac de­cît să le sublinieze sunetele piți­gă­iate și să-i facă pe cei de la mese să ba­tă din picior pe ritmurile me­lodiei.

Brusc, muzica devine rigidă atunci cînd tobele preiau condu­ce­rea. Ca într-o declarație de dra­gos­te violentă, Luiza poruncește „darling, kiss me, I love you” (n.r. iubi­tule, sărută-mă, te iubesc). Vocea gra­vă a artistei se îmbracă bine cu sunetele instrumentelor. Piesa nu este un duel nebun al ce­lor patru membri ai trupei, ci un dans cu o coregrafie armonioasă.

Bătălia instrumentelor, în pași de jazz

Instrumentele se pomenesc din nou singure și încep să-și rostească me­lo­dia de jale, în care clapele cîn­tă no­te grave, ca niște lacrimi i­men­se, pe care toba le culege, pe rînd. Con­trabasul, în­tîr­ziat, se alătură și el cîntecului de dor, iar sunetele sale stăpînite vin parcă să șteargă su­ferința de pînă acum. La mese, me­lo­diile triste sînt îndulcite cu vinul ca­sei ce strălucește de­mo­nic din ca­rafele din sticlă.

Pianul devine din nou vesel a­tunci cînd Luiza se întreabă cît de sus este luna. Melodia, la fel de plină de declarații de iubire ca și piesele de pînă acum, gîdilă însă parcă mai plă­cut auzul, iar sala este cu totul cu­ce­rită. Pe pașii desenați de contrabas Luiza declară că muzica este po­si­bi­lă doar atunci cînd persoana iubită es­te aproape. Vocea îi tremură ti­mid, iar privirea îi coboară în pămînt pe toată durata melodiei. A­proa­­pe fu­ri­oasă, la următoarea pie­­să cîn­tă­rea­­ța îi poruncește iubitului „kiss me sweet” (n.r. sărută-mă dulce). Par­­te­nerul care îi oferă mîn­gîiere este în­să pianul, care, ca într-un tango ener­gic, preia conducerea, stîrnind apla­u­zele publicului.

Următoarea vedetă însă este con­­­trabasul care desenează sonor fan­tas­­me, totul devine halucinația u­nui poet ale cărui simțuri sînt prea a­dor­­mite de vin și oboseală. Lui i se ală­tu­­ră tobele și apoi, violent, pia­nul, trans­formînd totul într-un tan­go ex­­tra­vagant ce scapă de sub con­trol și se prăbușește într-un ropot de apla­uze la care contribuie pînă și barmanii.