În Balcani, doinele se fac jazz

Muzicieniii din Balcani și din Germania s-au unit într-o formulă colorată de diverse instrumente și stiluri de interpretare care reflectă cultura fiecă­ruia în parte și s-au numit Backyard Jazz Orches­tra. Iar cei care au refuzat să petreacă de Halloween au avut posibilitatea să-i asculte gratuit pe adepții ja­zzului miercuri, 31 octombrie, în sala Gaudeamus de la Casa de Cultură a Studenților din Iași.

E ora 20.00, iar din Sala Gau­dea­mus se aude un zumzăit ca din­tr-un stup de albine. Locurile sînt ocu­pate în întregime, iar cei întîrziați se aranjează după rîndurile din urmă, fiind nevoiți să stea în picioare. Tre­ce doar un sfert academic și în sce­na împodobită de scaune, stative, mi­cro­foane și diverse instrumente mu­zi­cale, apar cei 15 artiști predispuși în seara aceasta să comunice pe lim­ba motivelor de jazz. Sînt modest îm­brăcați, în blugi, sa­co­uri sau că­măși, niciodată amîndouă la un loc, și teniși. După cîteva miș­cări de încălzire a instrumentelor, aerul din sală începe a vibra.

Primele se aud tobele, acestea se află în mijloc și împreună pornesc unda contagioasă a su­netului. Iar vestimentația toboșa­ru­lui sare din imaginea completă a echi­pei. Acesta pare a fi un contabil ca­re a e­v­a­dat de la serviciu și s-a ascuns imediat după tobe fără ca să reu­șeas­că să-și arunce cămașa albă și crava­ta. Rînd pe rînd, de urechile publicului se prind notele clapelor, saxofonului, acordeonului, contrabasului, trompe­telor și tromboanelor, iar abia la ur­mă intră în scenă vocea Elenei.

Ea și Theresia reprezintă cele do­uă ex­tre­mități ale imaginii feminine. Ele­na e într-o rochie lungă care-i acoperă tot corpul și au părul lăsat pe spate, iar alături stă colega sa cu e tunsă scurt, într-un sacou și pantaloni. În timp ce undele sonore ne sfredelesc prin corp și se opresc în speteaza scaunului, un cameraman pitic se plim­bă în spatele formației, iar un altul din sală decide și el să urce pe scenă, mai aproape de fo­ca­rul gălă­giei care ia amploare cu fie­care secun­dă.

Șezătoare pe limba lor

Ceea ce se întîmplă pe scenă mai mult seamănă cu o șezătoare, doar că pe motive jazz. Pe rînd, membrii echi­pei interpretează partituri solo, iar dacă instrumentele ar fi fost elastice aceștia ar fi făcut noduri din ele. Luben întinde acordeonul pînă la podea în timp ce degetele i se mișcă atît de repede încît nu li se poate desluși nici forma.

Cel mai în vîrstă dintre toți e Nicolas, din București, care abia reușește să se schimbe de la saxofon la clarinet și invers la timp ca să nu iasă din ritm. Peter stă exact în fața tobelor, cîntă la saxofon și dansează pe șezut, își mișcă picioarele, ume­rii, capul și din cînd în cînd ridică mîna în sus dînd semnale colegilor săi. Theresia face și ea cîțiva pași în față pentru a fura atenția publicului. Suflă cele mai subțiri porțiuni de melodii din saxofonul său și se ri­dică în vîrful degetelor, apoi co­boa­ră cu cîteva tonalități în timp ce își îndoaie și genunchii.

E trecut de jumătatea concertului cînd se repetă motivul melodic cu care a debutat acesta. La un moment dat, una din piesele care începe în­tr-o tonalitate alertă trece într-o tîn­guire dulce care lasă sala mută. Lu­ben de parcă vorbește cu acor­de­onul iar acesta îi răspunde cu du­io­șie. După ce se deslușește vocea Elenei se au­de o doină ciobănească, de jale, dar tot­odată limpede și liniștitoare. De pe scaunul din stînga, colega mea Eri­ka încă nu a obosit să stea cu mîinele în sus să filmeze ceea ce se trăiește pe scenă, iar Alex ține un telefon pe bra­țe care arată că înregistrarea durea­ză mai mult de 40 de minute.

În scenă, improvizarea de șeză­toa­re continuă, iar cei mai experimentați se apucă de dat lecții celor tineri. De la un pocnit ritmic de de­gete pornește o înșiruire de melodii, erupe o avalanșă care nu are pau­ze nici măcar pentru ca muzicanții să respire. Ei nu văd publicul, de parcă ar fi singuri în sală, se urmăresc cu atenție și admirație. Peter continuă să-și miște corpul într-o concordan­ță perfectă cu ritmurile ce răsună din boxe, iar Elena îmblînzește din cînd în cînd sălbăticia muzicii do­mes­ticite de către Backyard Jazz Orchestra.

Ultima piesă îi reunește la o nouă evoluție a tempourilor și vi­bra­țiilor care zguduie sala împă­ien­je­nită de blițurile aparatelor foto. Iar acel laitmotiv cu care a început sea­ra răsună din nou, mai glorios, mai cu­noscut, întipărindu-se chiar și în me­moria unui necunoscător sau in­di­fe­rent.

Daniela VORTOLOMEI