Hai în Sputnik, să așteptăm ultimul sfîrșit al lumii

Șoc-șoc-groază! Niciun comentariu despre Hai în Sputnik, să așteptăm ultimul sfîrșit al lumii 8

Pregătiți pentru un ultim sfîrșit al lumii, fanii celor de la Nava Mamă și Pinholes s-au gîndit că nu-i nevoie decît de-un gît de vodkă și două-trei sticle de bere pentru a o isprăvi – apocaliptic. Așa au ajuns sîmbătă seară, de la ora 21.00, la Teatru Fix, pentru lansarea lui „Sputnik”, un album-satelit de art rock contemplativ. Printre grupurile de cîte trei-patru oameni, pe care-i vedeai stînd turcește, pe jos, picotind, se găseau și entuziaști care vorbeau despre cum toți avem nevoie, în viața asta, de cîte-un „sputnik”, adică, pe românește, de un tovarăș de călătorie. Un bazar al minților plutitoare prin spațiu și-a căutat leacul pentru melancolie, printre cuvintele agățate în brusturi metaforici.

„Have you listen Nava Mama before? They are much, much better live. Trust me!”, îi spune un băr­bat cu păr buclat, care pare a fi noul prieten al mamei lui și care nu pare să știe deloc limba română. Băiatul se uită la el pe sub ochelari, își întrea­bă mama dacă în pahar are, cumva, suc și-i răspunde, scurt, bărbatului – „kind of. I mean, Iʼve listened just two or three songs on Youtube”. Mul­țumit de răspuns, se uită la el cu mîn­drie, îi ciufulește nițeluș părul și-l bate blînd cu palma pe umăr. La cinci minute distanță, uitîndu-te pieziș spre stînga, o să-l observi pe toboșa­rul trupei, dînd, din greșeală, peste un cuplu care stă îmbrățișat, pe jos; privește amuzat și-apoi țîșnește, dintr-odată, pe scenă.

Împinși într-o bulă de lumină al­bă, cei de la Nava Mamă și Pinholes privesc c-un aparent dispreț spa­țiul din fața lor, ca pentru a-și face curaj să pornească, în sfîrșit, într-o călătorie de pe urma căreia n-ai pu­tea să te întorci decît învins și cu gîn­durile deșirate. „Bagă-mă-n seamă!/ Am o întrebare/ Care e răspunsul?”, își dă drumul la voce în microfon, pe-un ton furios și mimînd neputin­ța, Eugen, solistul trupei. Fixînd par­că tempo-ul întregului album, înju­mătățit, frînt și brusc, melodia antre­nează spre mixuri de mișcări lente și izbucniri violente ale corpului, ca­re nu-i decît o carcasă oarecare de oa­se pentru purtatul inimii. Înfigîn­du-și, îndărătnic, ochii de-un albastru intens, ireal, în mulțimea de oameni strînsă la Teatru Fix, în jurul sticlelor de cidru și-al paharelor de vodkă, solistul trupei lansează, oda­tă cu „Sputnik”, și-un avertisment liric cu rol de manifest. „Lumea tre’ să vadă/ Lumea tre’ să creadă”, o lume despre care s-a prezis, de altfel, că o să și cadă. E „ultimul sfîrșit al lumii”.

„Curge iubire, aproape-n zadar”

Studiind afișele lipite pe ușa de la intrare și mutîndu-și atenția de la clipul melodiei de pe Youtube, o femeiușcă cu părul roșu-aprins se lea­gănă în brațele notelor care vin spre ea, căutînd o portiță de ieșire, din­spre vîltoarea iscată în jurul scenei. De pe ecranul telefonului se vede cum, printre nuanțele de mov și de roșu, un soi de caricaturizare bizară cu cei de la Nava Mamă și Pinholes e împinsă în dedesubtul unor linii concentrice. Iluzionism împins la extrem, pe șase falii sau melodii. „Cred c-o să mă doară”, ni se confesează, după un rînd de apla­uze, o voce sobră, ușor răgușită. Re­petînd, apăsat, cuvintele, tînăra de mai înainte pare să se fi deșteptat din amorțeala în care alunecase, „Iau un pumn de gheață/ Rîd, dar îmi e greață”.

Rupînd orice barieră care te-ar fi împins spre monotonie, cuvinte­le se scurg pe pereți, ajutate de portativele burdușite cu note muzica­le. Dacă pînă acum, fanii au zîmbit într-un joc dirijat, cu picioarele pe pă­mînt, abuzul riff-urilor dă o notă sa­dică și evident personală următoare­lor cîntece. Trecerea abruptă, de la li­niște la zgomot, dă naștere unei stări de confuzie care bîntuie preț de cî­teva minute, în încăperea slab lumi­nată. „Hainele sar cînd deschid un sertar/ Și curge iubire, aproape-n zadar.” Fredonînd versurile în șoap­tă sau proțăpiți de pereți, fanii trupei par să leviteze într-o bulă cosmi­că, printre bătăi de inimă și cuvinte cărora nu le mai poți seta volumul.

Lîngă scenă, executînd mișcări sigure, violente, cu tot corpul, un băr­bat slăbuț, îmbrăcat într-un pulo­ver larg, simulează un comportament care pare să frizeze demența. Cu ochii pe jumătate închiși, își frîn­ge, spre finalul concertului, mîinile care i s-au mișcat, în tot timpul ăs­ta, în cel mai ciudat mod anatomic cu putință și lăsînd să i se citească de pe buze neputința – „nu pot ține minte atîtea cuvinte/ Un alt răsărit ne așteaptă cuminte”.

Articole similare:

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top