Freestyle ca raperii, noaptea, pe terasă

Șoc-șoc-groază! Niciun comentariu despre Freestyle ca raperii, noaptea, pe terasă 56

Joi seară, printre stroboscoapele și candelabrele elegante din Skye, și-au făcut loc și studenții care-au participat la „Miss și Mister UAIC” și care, peste toate, au vrut să-l asculte pe Macanache. Băiat cumsecade, artistul a rezistat trei ore făcînd fotografii, dînd autografe și-așteptînd să-și primească banii din partea organizatorilor – care, spune el, n-au mai venit. Deși concertul n-a existat, raperul a dat o fugă pe terasă unde a vorbit, le-a cîntat și le-a dat tot felul de explicații studenților ce, fără să-l mai vadă pe scenă, l-au recunoscut pe tipul pe care-au venit să-l vadă, l-au susținut și s-au bucurat alături de el – chiar și 15 minute, dacă nu un întreg concert, printre rime, versuri și strîngeri sincere de mîni.

Cu-o băscuță crem, niște oche­lari de soare negri și perfect rotunzi prinși de bata de sus a hanoracului, Macanache, raperul așteptat să cîn­te joi seară în Skye, se ridică și se-așa­ză înapoi pe canapeaua din piele de șapte ori pe minut. Cu instrumentiș­tii prin preajmă, Macanache pare ie­șit în oraș cu prietenii la o bere și nici­decum vreo vedetă autohtonă care-așteaptă să urce pe scenă și să se trans­forme în cine știe ce surpriză pen­tru publicul unei ediții de „Miss și Mister UAIC”. N-ai avea cum să-ți dai seama că el e băiatul de pe afiș, dacă n-ai sesiza că niciodată nu i se termină coada din dreapta mesei, unde studenții așteaptă în șir indian cu telefonul gata să bage blițul în ochi cîntărețului, să-și facă o po­ză care să le-ateste statutul de fani înrăiți și existența unor vieți sociale de noapte.

Cu bunica la autografe

Printre studenții gălăgioși, căro­ra degetele mîinilor par să li se fi în­cleștat sub forma semnului păcii, vezi doi băieți care par să nu se încadreze în întreaga hărmălaie din club. Sînt scunzi, slăbuți, foarte fas­cinați, zîmbesc și-și țin telefoa­nele îndreptate obsesiv către Maca­na­che. În spatele lor – bunica. O feme­ie blîndă, liniștită, cu părul piep­tă­nat perfect și cu ochii încadrați de ramele unor ochelari, pare să-i aș­tep­te fără vreo grabă și să-i susțină în încercarea de-a ajunge cît mai aproa­pe de raper.

Fac poze, zîmbesc, se îmbră­ți­șea­ză și Macanache zîmbește, se strîm­bă, își pune ochelarii la loc și dispa­re la masă. Nu durează mult, că se-ndreaptă către bunică și-i întinde un tricou și-un album cu autograf. Se îmbrățișează, stau de vorbă și rîd, în timp ce nepoții, la cîteva canapele distanță, stau cu capetele aliniate și telefoanele îndreptate către vedetele momentului.

Cele două straturi de existență din Skye se rup la baza unor scări. Da­că vrei să treci din lumea de la par­ter, pe care-o domină vreo pa­tru stroboscoape care te fac să crezi c-ai aterizat într-un soi de sală de că­min cultural, la o discotecă dintr-un sat de la țară, la lumea de la etajul întîi sau al doilea, unde de tavan atîr­nă un candelabru uriaș și prețios, nu-ți trebuie decît voință și-un mers hotărît pe trepte. Oricum ar fi, n-ai cum să nu te împiedici de băieți îm­brăcați în costume călcate perfect sau de fete cu rochițe pline de paiete sclipitoare, cu banderole de cîștigă­tori ai concursului studențesc, care dansează și tot par să se țină strîns de ruta ritmică a unui traseu al clubului, numai de ei știut.

Freestyle pe terasă

Studenții din Skye încep să-și ia zborul pe alte ceruri și oamenii în­cep să se rărească din ce în ce mai ta­re. Macanache dispare dintre oameni și toată lumea așteaptă să ur­ce pe scenă. O oră, două, trei – și Ma­canache iese afară din club și toți tinerii îl înconjoară, apropiindu-se de el ca de un magnet. „Să-ț’ dau au­tograf pe tricou, frate? Da’ lasă, mă, că ți-l stric”, îi spune raperul unui băiat care, mai îndrăzneț, i-a cerut un autograf fix pe banda albă de pe tricou. „Maca, hai, că mai am altu la fel acasă!”. Raperul scoate marke­rul în timp ce explică fanilor că nu-i vinovat că n-o să mai cînte. Lămu­ririle nu durează mult, că toată gră­mada de oameni începe să rîdă – lîn­gă sigla „Nike” de pe tricou, acum scrie „MacaNike” și, la cerere, cîn­tărețul începe să recite alert și să fa­că trecerea de la explicații la un mini-concert pe terasă.

„Cine-și vrea banii pe bilet să intre acum înapoi – tocmai mi-am luat ăia 30 de lei!”, strigă un băiat din spate și oamenii din jurul raperului încep să se împuțineze. Artistul, greu de distins dintre fani, trans­formă tot ce spune într-o piesă și, din vorbă în vorbă, mai cîntă și cîte-un refren cunoscut, care face lumea să rîdă și să se agite să ajungă mai a­proa­pe de el, să-l salute, să-i strîn­gă mîna sau să-i spună cîte ceva. „Mai cîntă, mă?” – „Nu, mă, nu mai cîn­tă nimeni, ia-ți banii și hai!”

Un bodyguard apare, ferește mul­țimea și-l cheamă pe cîntăreț să-l urmeze. Tinerii rîd, vocile se supra­pun și pe terasa clubului e-o stare de bine, ca-n urma unui concert fain, ca­re, ironic, deși n-a existat, i-a lăsat pe fani la fel de încîntați ca oricare altul. Instrumentiștii se-ndreaptă cu fețele plouate către intrarea-n bar și spun studenților că-i așteaptă-n mai, cînd o să mai vină la Iași, chiar dacă de data asta nu le-a mers prea bine.
Pleci acasă nedumerit, dar a­mu­zat și vesel, gîndindu-te că dacă nu ai fi știut cine-i Macanache pînă-n noap­tea asta, cu cîteva rime accele­rate pe terasă, te-a făcut să ții minte că „ăsta sînt eu/ ăsta sînt eu” nu-i nu­mai un refren, ci un soi de laitmotiv al unui băiat cumsecade, care-a vrut și vrea să facă și el muzică – dar nu singur, și nu degeaba.

Articole similare:

Autor:

Aryna Creangă

Redactor-șef la „Opinia studențească”, studentă în anul al III-lea la Catedra de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top