Derbedeul cu rimele din ozeneu

Vinerea trecută, în Fever Pub s-a cîntat și s-a dansat, însă cel mai mult, s-a vorbit în rime. Chiar dacă a început puțin mai tîrziu, Macanache a învățat „cum stă treaba în Iași” și ne-a vorbit despre cum e să fii original, cum se comunică cu șefii, dar și cum să-ți ții prietenii aproape. Iar cei care s-au nimerit din greșeală acolo, tot s-au ales măcar cu niște poze noi de profil, și o nouă coafură de la basul îndeajuns de puternic cît să urnească și un elefant.

Doi tineri întreabă nedumeriți prin jur „unde e club Fever?”. Și nici nu e de mirare, pentru că localul de pe Splai l-ai putea încurca cu corpul unei facultăți de la Universitatea Tehnică. Înăuntru însă, e clar că aici nu se țin cursuri tehnice, ci probabil doar cursuri de rime, în care profesor e Macanache. De ase­me­nea, Fever e impresionant de ma­re pe interior, față de clădirea umilă care încearcă să se impună de afară. Surprinzător e și faptul că media de vîrstă e diversă, semn probabil că liceenii au rămas acasă să învețe pentru Bacalaureat.

Camera unde urmează să cînte Macanache e deja plină și nu lip­seș­te nici măcar o șapcă la fiecare cinci metri pătrați. Totuși, sono­ri­za­rea nu pare să fie reglată cum tre­buie, pentru că băieții care cîntă în deschidere par niște șoferi furioși care așteaptă la semaforul din Po­du Roș. Noroc că aceștia nu stau mult pe scenă, iar în locul lor intră alți băieți scoși dintr-un videoclip de la Carla’s Dreams, misterioși și cu gluga pe față. Aceștia ne promit „folclor românesc 100%” și o dau pe niște ritmuri asemănătoare celor de la Subcarpați.

Atmosfera pare că s-a mai animat, puțini fiind cei care au mai rămas pe la mese. Într-un colț, do­uă fete brunete îmbrăcate ca pentru un alt tip de concert, încearcă de vreo 15 minute să-și facă selfie-uri. Cînd aproape să reușeașcă, con­centrarea le este întreruptă pentru că se sting luminile, iar din niște discuri albe de pe tavan se aprinde pe rînd, un roșu, care formează efec­tul unul val. Nu, încă n-a venit Ma­ca­nache, ci doar artiștii de pe scenă care cîntă ceva despre „banii, sîngele dracului”.

Maestrul Deceneu

La aproape două ore față de cît era trecut pe afiș, pe scenă urcă un omuleț cu niște ochelari de soare și un hanorac alb cu gluga trasă. „Și unu-doi, țeapăă. Și unu-doi, țea­păă”. Însă țeapa n-a prea ținut, pentru că toată lumea și-a dat sea­ma că e „maestrul Deceneu”, Ma­ca­nache care ne cîntă despre o zi din viața sa – „În fiecare zi trei ches­tii vreau de la viață – O țigară, o cafea și-o zeiță foarte creață”. Deo­da­tă, majoritatea celor din apro­pie­rea scenei se mișcă asemeni păpușilor pe care le pui în mașină și își mișcă capul înainte și înapoi, iar din cînd în cînd mai ridică și cîteva degete în aer, în semn aprobator.

Ori asta, ori încearcă să-și țină echilibrul de la basul care e îndeajuns de puternic cît să facă să-ți vibreze nu doar hainele, ci și neuronii. Iar cauza principala sînt cele două boxe gigant de lîngă Maca­na­che, depășindu-l pe artist în înăl­ți­me. Un alt detaliu interesant de organizare, este magia „voodoo” cum o numește un băiat cu raiați și fedo­ra din dreapta noastră. Mai exact, o bandă albă, asemănătoare cu un ecran de cinematograf din spatele artistului, pe care se vede umbra capului acestuia, de vreo zece ori mai mare.

Joacă cu Argatu

După ce construim o melodie împreună de la zero, „maestrul” ne spune aproape emoționat că una dintre piese este dedicată lui Argatu – „te pup fratele meu!”. Îl aju­tăm și noi, iar refrenul îl cîntăm pe din două: „Cînd rupi microfonul în 14 tre’ să știi” –„Totul nu-i decît o joacă de copii” – „Cînd dai tag-uri pe pereți, tre’ să știi” – „Totul nu-i decît o joacă de copii”.

Deși e aproape imposibil să nu fii implicat în concert, în stînga noas­tră, două mese par neafectate. Mu­zi­ca pare că nici măcare nu-i atinge, ignorîndu-i pe dansatorii de lîngă ei, văzîndu-și de sticlele de bere. Probabil că au simțit că urmează finalul cu care Macanache ne-a avertizat de acum cinci melodii. Chiar și așa, acesta pare c-ar repeta ce-a zis la început – „Țeapăă” și mai cîn­tă încă vreo trei piese, după care înțelege în sfîrșit „cum să treaba în Iași”.

Așa că ne îndeamnă pe toți cei care avem peste 150 de ani să ridicăm mîinile sus, în speranța că dacă n-o să-i iasă următoarea me­lo­die, o să uite toată lumea. „E pri­ma oară cînd cînt piesa asta. Nici nu știu dacă-mi amintesc versurile”. În­să, dacă nu-i iese, oricum n-o să-și dea nimeni seama de asta, pentru că „Ăsta sînt eu, Ăsta sînt eu, băia­tu’ care scuipă rimele din ozeneu”.