Revolutia orfanilor

Luni dimineata, dupa un drum obositor la Bucuresti si inapoi am simtit ca ceva nu e bine. Dintre toti cei cu care vorbisem de la Iasi sau de acasa, nimeni nu a votat cu comunistii. Nici macar rudele mele mai inaintate in virsta. Si pe ecranul laptopului meu scrie negru pe alb ca au acumulat 50% din voturi. Imi venea sa-i dau un pumn, ca unui televizor vechi, poate se repara greseala. Tot atunci au inceput sa ma asalteze mesajele pe messenger si sunetele. Toti erau la fel de stupefiati. Dupa primele 10 minute uimirea a inceput sa se transforme in indignare si apoi in furie. Toti stiau ca trebuie sa actionam. Seara, inraiti, am dat foc cu satisfactie pozelor lui Voronin. Protestul neautorizat din fata universitatii a reusit sa adune spontan aproape 400 de studenti. Ieseam de prin camine si simteam ca sintem multi: fete pe care le cunosti sau pe care nu le-ai vazut niciodata; toti cei pentru care a fi roman inseamna mult mai mult decit o inscriptie in pasaport se adunau pentru a-ti exprima nemultumirea.

Marti dimineata in mod aproape miraculos, intr-o ora am facut rost de un autocar si de 60 de oameni pregatiti sa ajunga la Chisinau, linga cele 30 de mii de protestatari. Am pornit aproape veseli, naivi in credinta noastra ca vom ajunge acasa. La Sculeni, ne asteptau deja. Ne-au spus ca nu putem sa trecem. Dar am avut curaj si am coborit cu totii din autocar, hotariti ca vom trece. In fata noastra, zece graniceri care nu ne permiteau sa intram pe teritoriul vamii. In vama am protestat marti si miercuri.

De luni pina vineri am organizat proteste pasnice la Iasi. Aici toti sint confuzi: vine Pastele, cum mergem la parintii nostri? Citiva dintre cei care au protestat pe 7 aprilie au incercat sa ajunga acasa, dar cei din vama si-au facut frumusel o copie de pe foaia de percurs a soferului si chiar daca te lasa sa treci, mai departe de Ungheni nu ajungi cu coastele intregi.

M-a sunat o prietena de la Chisinau si mi-a povestit ca sta incuiata in casa si ca ii este frica: au cautat-o politistii in camin. Pozele care apar pe Internet cu cei citiva scapati din miinile politistilor sint socante, iar de restul, aproape 200, nu se aude nimic. Umbla parintii bocindu-si copii pe sub peretii Procuraturii Generale. O matusa m-a sunat indignata, pentru ca ma vazuse la stiri: “iaca, au zis la televizor ca din cauza acelora de’alde voi, n-o sa  mai primim salarii si pensii doua luni, ca sa repare Presedintia!”. Nu stiam ce sa-i spun si cum sa-i explic la telefon ca instigatorii tot ai comunistilor erau. Nu e usor sa convingi un om ca se lasa manipulat in cel mai pervers mod.

Cu fetele triste si obosite, mai stam la o discutie pe messenger cu cei de acasa, studenti ca si noi. Tradati de partidele liberale, constienti ca am fost inselati si ca acum nu mai putem face nimic, ba chiar ca sintem in pericol, nu putem decit sa ne resemnam. Pentru ceva timp. In adincul sufletelor noastre inca se mai aude urletul celor 30 de mii de tineri din piata. Cu parintii plecati prin Italia si Moscova, am incercat sa ne facem soarta cu miinile noastre. Iar parintii care erau acasa au fost prea lasi ca sa fie alaturi de noi. Opozitia s-a ascuns, nu stia ce sa faca cu noi atit de multi si atit de porniti. Am ramas singuri cu indignarea si dezamagirea noastra. Sintem o generatie de orfani. Orfani de parinti, de limba si de istorie. Ma intreb acum, daca as fi ajuns in Piata Marii Adunari Nationale si mi s-ar fi intimplat ceva, oare mama mea ar fi venit sa ma apere, sa ma ia acasa?

Anastasia CONDRUC