O lume cît o dubă

Îți intră în sînge ca o boală grea. E suficient o doză și dacă n-aș fi sim­­țit pe pielea mea, n-aș fi crezut că te poa­­te prinde într-atît. De cum mă în­­­torc în țară, după o călătorie de o zi sau o săptămînă, nu știu cum să fac să plec din nou. Nu pentru totdeauna, de­­și recunosc că mi-a trecut prin min­te. Pentru cîteva zile. Și cînd toți cei­lalți savurează fiecare cuvințel a lui Gâdea, eu pierd ore întregi la Tra­vel and Living.

Mama a ieșit prima dată din țară în 1987. Știu povestea pe de rost, a fost în Maroc, cu o escală la Li­sa­bo­na. Și cînd a intrat într-una dintre toa­letele din aeroportul capitalei Por­tugaliei și-a spus că într-o reve­la­ție: „Doamne, dacă așa e aici, cum o fi mai departe?” Și s-a întors într-o țară gri, prinsă într-o iarnă veșnică.

Îi era frică să vorbească mai ta­re, ban­curile despre Tovaraș erau spuse doar în cercuri restrînse pentru că pu­teau deveni lesne motiv de șantaj. Du­pă 1989 toată lumea a putut spu­ne orice. Dar au trecut aproape alți 20 de ani pînă cînd a reușit să plece din nou în afară. Și asta ca să mun­ceas­că. Chiar și-așa, pentru ea nu exista li­be­r­tate mai mare. Nici pentru mine. O călătorie face cît o mie de case, 200 de mașini de lux și ceva bijute­rii. Și poate pentru asta Piața Uni­ver­si­tă­ții s-a îmbrăcat într-o aura care pa­re să nu mai poată fi egalată nici de zece ieșiri în stradă la rînd. Pen­tru că oamenii se treziseră hotărîți să-și în­toarcă norocul.

Pentru libertatea de a călători aș scan­da și eu în stradă. Îmi place să mă schimonosesc într-o limbă pe care n-o știu, să gust dulciuri cu nume im­posibile și să mă plimb pe străzile cu istoria altora. Oamenii sînt la fel pes­te tot, dar e minunat să le vezi stră­lucirea dată de o viață diferită, în­tr-un alt loc sau timp.

Și în Piața Universității se striga orice. Mi-a plăcut „nu vă fie frică, du­ba e prea mică”. Nu știu însă dacă de duba ar trebui să ne fie frică vreodată. Problema nu mai e demult sta­tul polițienesc, ci starea de așteptare din care nu mai ieșim. Stăm în cuib cu ciocurile deschise, așteptînd de mîn­care. Într-adevăr, duba e prea mică.

Andreea ARCHIP