Moldova nimănui

E ușor să îi ții pe oameni fericiți, fiindcă nevoile lor sînt imediate. La cîtă suferință le varsă în case zi de zi viața, nu sînt datori nimănui să vadă imaginea de ansamblu, să înțeleagă sau să ceară un proiect de țară. Sînt interesați de pensii, salarii, burse sau ajutoare sociale. Cei 100 de metri de asfalt de pe ulița care leagă casa din buza pădurii, în care a mai rămas doar tanti Aglaia, de magazinul mixt, sînt o reușită pentru comunitatea locală. Ai 100 de comunități, le dai cîte 100 metri de asfalt și primarii devin buni gospodari, parlamentarii oameni darnici și țara una în care se schimbă lucrurile.

Dar e ca și cum ai vărsa 100 de căni de apă într-un rîu și să spui că i-ai crescut debitul. Cum ar reacționa acești oameni dacă le-ai spune – alegeți dumneavoastră, creștem pensiile și salariile cu 50% sau investim banii ăștia într-un sistem de educație ale cărui rezultate le vom vedea abia în 25 de ani, cînd va absolvi prima generație? Oamenii vor spune – sîntem săraci și nu mai vrem să fim. Iar politicienii, mînați de propriile interese, o vor face – dar nu vor gîndi sisteme prin care să îi stimuleze pe oamenii respectivi să muncească, să producă, să contribuie la societate pentru a fi plătiți, pentru a ieși din sărăcie. Interese imediate, rezultate imediate.
În Piața Victoriei, în prima seară de proteste, un cîine pășea spășit în urma stăpînului cu pancarta „Îmi vine să urlu” legată de gît. În goana către „progresul european” al României, Moldova e acel cîine. Cîinele care dă din coadă cînd i se aruncă un os, adesea în silă, de la București. Electoratul captiv, atît de hulit, nu e un fenomen meteorologic imprevizibil, ci o formă controlată de exterminare a rezistenței. O stare de fapt dată de lipsa de reprezentare – cauzată de generații rușinoase de politicieni – și de lipsa de viziune de la conducerea comunităților locale – dată de primari-baroni și de alte dinastii.

Vitregită de titlul de capitală la Unire, de zeci de ani în care și-a vărsat valorile către capitală și, mai apoi, către Vest, odată cu deschiderea granițelor, Moldova suferă astăzi și mai mult pentru îngustimea minților din Palatul Victoriei. Fiindcă nu mai poți vorbi despre lipsa unei viziuni politice cînd decizi să izolezi o regiune – faptul că nu se lucrează asiduu acum la o autostradă e dovadă de autism, nu de planuri de viitor. La nivelul infrastructurii feroviare, se circula mai repede în urmă cu 100 de ani, cât despre aerport, acesta nu s-a făcut printr-un mare proiect de regiune, ci printr-o ambiție personală a unui președinte de Consiliu Județean, și printr-o teamă a altui președinte, care a băgat banii în sac fără să-i cheltuiască.

România trece acum prin una dintre cele mai grave crize din istorie, victima fiind Moldova. Proiectul de țară ar trebui să fie legarea acesteia de restul României. Apoi să ne întoarcem către Basarabia. Și abia la urmă, dacă ne rămîne timp, spre Teleorman.