Corul bocitoarelor din literatură

Cîtă ofuscare printre critici şi scriitori că anul acesta Premiul Nobel pentru Literatură nu s-a dus către unul „de-ai lor”. Pentru că, în concepția lor, proza e proză iar poezia poezie doar atunci cînd sînt scrise și publicate în cărți de către „scriitori adevărați”, oameni care trăiesc din scris. Nu contează că sînt tot cuvinte legate între ele prin rimă, sens și sentiment, cuvinte care transmit emoții sau mesaje de revoltă și de protest, de iubire, de fericire, de camaraderie și oricare alte simțăminte primordiale umane, dacă nu cotizezi lunar la vreo uniune a scriitorilor, să nu cumva să îndrăznești să crezi că ce scrii ar putea fi considerat literatură.

Probabil asta crede criticul literar Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România, care spune despre Bob Dylan, recentul cîștigător al Nobelului pentru Literatură, că este „un textier de mîna a doua”, și că e „o mizerie” și „complet caraghios” faptul că premiul a ajuns la el. Atît a înțeles Manolescu din cîntecele de protest din anii ’60 ale lui Dylan, care adunau zeci, sute de mii de oameni din Statele Unite în jurul mesajelor sale de pace, anti-război și drepturi cetățenești, din complicatele construcții pe care trebuie să le citești și recitești, asculți și reasculți ca să le înțelegi sensurile ascunse și din poveștile pline de ironie, magie, umor amar și mister pe care le construiește în melodiile sale.

Nici Mircea Cărtărescu, pe care românii de cîțiva ani îl visează cîștigător al Nobelului pentru Literatură, n-a primit vestea prea bine, chiar dacă în 2012 a tradus 100 de cîntece-poeme ale lui Dylan, publicate apoi la Humanitas. La aflarea veștii, a publicat un mesaj supărat pe Facebook, apoi l-a șters, apoi a publicat alt mesaj supărat, în care spunea că nu crede că Dylan avea nevoie de acest premiu și că „ne-a făcut-o Comitetul Nobel”, apoi l-a șters și pe acesta, iar a doua zi a spus că, de fapt, „e minunat” că s-a întîmplat așa, probabil realizînd infantilismul mesajelor anterioare.

Supărarea a fost mare și printre scriitorii străini, Irvine Welsh scriind pe Twitter că e vorba doar de o „nostalgie prost înțeleasă venită din prostatele unor hipioți senili și bolborosind”. Nu poate să nu te amuze genul ăsta de reacție, să nu-i privești cu o combinație de haz, milă și compătimire pe cei care se poartă precum niște copii cărora li s-a luat jucăria. Pentru că te-ai aștepta fix de la ei, cei care scriu, să înțeleagă că literatura nu e undeva într-un turn de fildeș, între paginile și la tîrgurile de carte şi atît. Versurile trebuie în primul rînd să mişte, să stîrnească emoţii în cei din jur, iar cele ale lui Dylan au făcut asta pentru generații la rînd și-o vor face pentru zeci de ani de-acum încolo.