Alah, cîtă moarte o să mai aduci?

Teroriștii afiliați Al-Qaeda au însămînțat iar moarte cu mitralierele lor. Și poate chiar în acest moment cînd noi mîzgălim aici sau cititorii noștri caută ziarul prin universități alte zeci, sute sau mii de africani, mame cu copii, tați, elevi sau studenți, cad sub ploaia întunecată a așa ziselor glonțe ale dreptății. Ies din case, școli sau universități și asupra lor se năpustește din toate colțurile sfîrșitul. Cum să-i facă față? Nu știu. Fuga imediată nu e un răspuns pentru ei, ci doar fuga prestabilită, programată. Acum trei ani, Ahmir îmi povestea pe o bancă din Dijon că a avut posibilitatea să urmeze studii universitare și post-universitare doar pentru că a plecat la timp din Maroc.

Altfel, în țara lui nu ar fi avut șansa de a intra într-o universitate pentru că părinții săi nu și-ar fi permis să-l țină la studii și să se îngrijească și de ceilalți doi frați ai săi. „Așa se întîmplă în toate familiile de la noi. Numai cei care au cîte un copil sau sînt foarte înstăriți reușesc să-și dea copiii la școli”, îmi povestea Ahmir printre pauzele la cursuri. Discuția de atunci mi-a revenit puternic în minte zilele trecute cînd mass-media prezentau masacrul din Kenya, din Universitatea Garissa. Mă gîndeam cum mai pot să meargă părinții respectivi, cum pot să-și ducă durerea pe picioare, dacă singurul lor copil – cel mai probabil – s-a pierdut din cauza unor extremiști cărora creștinismul le-a provocat furia și dezaprobarea pe care și le-au transpus apoi într-un măcel veritabil.

Mă mai gîndeam cîte crime trebuie să se mai înfăptuiască în numele unui Dumnezeu oarecare pentru ca extremiștii să obosească și să se simtă în vizorul organizațiilor internaționale. De fapt, încă nu am văzut nicio luare de poziție din partea ONU și nici a marilor puteri prin care să fie condamnat masacrul grupului terorist Al-Shabaab făcut în Universitatea din Garissa. Cele 147 de victime ucise, cei 80 de răniți și ceilalți 500 de studenți terorizați de ucigași au fost menționați la Vatican prin vocea papei Francisc I care, în predica de după slujba de Înviere, a atras atenția asupra crimelor făcute sub ochii noștri, în apropierea noastră, dar cam atît.

Niște omoruri în masă, care au devenit aproape mai dese decît violurile de la ora 05.00, sînt văzute și tratate în așa zisa lume civilizată ca niște fenomene naturale nemaintîlnite. Și parcă totuși în 2011, cînd în Japonia a fost un tsunami, presa fierbea mai tare. Spumega în breaking news-uri și-și continua zvîrcolirea în interiorul paginilor.