Viitorul mușcă din umeri

Din bănci, n-am sperat niciodată că putem schimba lumea, dar ni s-a spus că pe umerii noștri stă viitorul. Noi sîn­tem piatra de temelie pe care se va cons­trui democrația acestei țări! Și n-am putut decît să ascultăm. Am învățat în școlile generale, am aprofundat în li­ce­ele profesionale sau teoretice și ne-am călit în amfiteatrele universităților din țară pentru misiunea în fața căreia am fost puși de mici: să clădim viitorul tu­turor.

Și iată-ne la cursul de absolvire de la sfîrșitul licenței. Toată lumea plînge, blitz-urile de la aparatele foto se a­run­că asupra noastră, nesătule parcă în a ne imortaliza lansarea la apă. Am plîns și noi, unii, dar ni s-a făcut semn să fim tari, că doar dacă stăm împreună pu­tem răzbi. Și ca un cîrd de gîște, am ie­șit pe porțile universității și am așteptat să vină primul autobuz să ne ducă în locul ăla de unde putem să ne apucăm să clădim viitorul.

Am stat șapte zile și șapte nopți fără să întîmple nimic. În a opta zi, cîți­va dintre noi au început să plece; s-au dus din ușă-n ușă să-ntrebe dacă știe ci­ne­­va încotro trebuie să meargă ca să schimbe lumea, dar toată lumea rîdea de ei și le trîntea ușa-n nas. „Cum să nu au­­dă ei de noi, cînd de 15 ani ne pre­gă­tim să le facem viața mai bună?”. După a 14-a zi, am rămas doar cîțiva, aș­tep­tînd un semn, orice. Restul înnebunise­ră, alergau de nebuni pe mijlocul stră­zi­lor, le băteau la oameni în geam cu pum­nii și aruncau cu bolovani după ma­șini. „Cum să nu aveți nevoie de noi?”.

În a 40-a zi, mai eram doar cinci. Res­tul au început să alerge spre linia ori­zontului și nu i-am mai văzut. Pe stra­da din fața noastră, se lăsase o tă­ce­re sinistră. După un timp, o mașină nea­­gră și-a făcut loc încet pînă în fața noas­­tră. „Vreți să munciți la șaormeria mea?”. Ne-am urcat toți cinci în spate. Acesta trebuie să fie semnul pe care-l așteptam!

Cătălin HOPULELE