Toarta lui Ceașcă

Cred că totul a început de la Ghe­or­ghe, pensionarul de la etajul 3. Ce­tă­țean pînă în măduva oaselor, o ducea foar­te bine cît tovarășu’ era la putere. Era unicul din cartier cu televizor co­lor și singurul din bloc cu telefon. Du­pă ce a căzut Ceașcă, a rămas cu o pen­­sie medie, iar nepoții săi curioși îl bă­­teau la cap zilnic cu poveștile de „pe vremea mea”.

Între timp, supărat că leafa pe care o primește nu-i îndeajuns, Gheorghe și-a deschis partid. Și deși nu credea cu a­devărat în criticile aduse de acesta a­su­pra țării, avea destul de mulți adepți în­focați, în special tineri. În scurt timp, partidul său a devenit din ce în ce mai popular, pînă ce ideile lui au a­juns ale tuturor. Asemeni unui copil ca­re abia învață să meargă, poporul a­bia ieșit de sub restricții a preluat i­de­i­le și bîrfele răutăcioase pînă ce a în­ce­put să le dea crezare. În acest context, oamenilor le-a fost mai ușor să ajungă în situația de astăzi. Pentru că dacă și Costel fură, eu de ce să nu fur? Doar tră­iesc în România.

Azi, cu o pensie mult mai mică, Gheor­ghe regretă zilele petrecute la conducerea partidului. Nepoții nu-l mai vizitează pentru povești și îl o­că­răsc pentru că nu a plecat din țară cînd a avut ocazia. Cu rețeta pentru me­di­ca­mente în buzunar și cheile în mînă, Gheorghe mai aruncă o ultimă privire pustiită la steagul decolorat și rupt la colțuri de pe perete.

Iulian BÎRZOI