Nisipul care-a înghițit eroi

În deșert, aerul care parcă pîl­pîie și face totul în jur să se un­du­iască naște dezorientare, vlă­gu­ieș­te și secătuiește de puteri și pe cel mai lucid observator. Însă pentru ei, viața își înfige picioarele cio­tu­roa­se în nisipurile mișcătoare și în va­luri care le clatină mereu barca, însă nu reușesc nicicum să îi în­toar­că cu picioarele în sus. Le spu­nem „sportivi de performanță”  un­­­deva în jurul vîrstei de 20 – 30 de ani, „simboluri ale sportului ro­­­mânesc” după 30 de ani cînd de­ja își părăsesc domeniul de ac­ti­vi­ta­te și „eroi naționali” după moar­te sau, cu puțin noroc, atunci cînd își numără anii care le-au mai ră­mas ca să-și recupereze o copilărie pe care au îngropat-o în pasiune.

Și deși sintagma „că așa-i în tenis”, rostită într-un sketch de actorul Toma Caragiu face referire la un sport de performanță, su­ge­rî­nd faptul că acțiunile nu au tocmai rezultatul dorit, expresia nu îi ghidează pe sportivi. Nu îi pla­fo­nea­ză, nu îi opresc la un nivel și nici nu reușește să îi facă să se con­for­meze cu eșecul. Expresia ră­mî­ne să o mai folosim noi, cei care de­și ne-am trăit copilăria și nu ne-am ascuns jucăriile printre orele de antrenament și impulsurile pă­rin­ților, ne credem scufundați cu pi­cioarele în aceleași nisipuri miș­că­toare.

Nu sîntem în deșert și nici spor­tivii nu sînt, dar poartă cu ei me­reu o clepsidră. Acea clepsidră as­cunde o mînă de nisip care se scur­ge și care spune de fapt o po­ves­te.