Steaua răsare și pe cerul bulei

Citisem, într-o zi, că se-ntîmpla­se ca o tînără profesoară să cunoască un tî­năr poet și, dintr-o dorință de-a mai salva ce­va din interesul copiilor aflați în teroarea lui „ce-a vrut au­to­rul să spună?”, s-a gîndit să-l aducă la școală. Reacția citită era, pare-mi-se, chiar a poetului, care, vădit necăjit, ajunsese să se mire el singur de faptul că-i viu. Nimănui nu-i venise să crea­dă, văzîndu-l acolo, mișcîndu-se prin­tre bănci, că poeții există – că, prin lumea asta, la trecerea de pietoni sau printre rafturile unui supermarket, viețuiește și ramura asta umană. Toți copiii credeau, fără să se-ntrebe, că poeziile sînt toate ale unor oameni morți, care n-au avut, poate, nimic mai bun de făcut cu viețile lor, decît să-și caute rimele pînă la moarte.

Nu-mi amintesc să-mi fi explicat cineva, vreodată, fără vreun manual, ce-i poezia. Dacă pe lîngă Blaga, Arghezi, Bacovia sau Stănescu am trecut cu mai puțină indiferență, cînd se împlineau anii de la nașterea lui ­E­minescu, se simula mereu un soi de sărbătoare pitorească, în care copiii în­vățau versuri pe dinafară, le scui­pau pe negîndite în fața unui auditoriu profesoral, așteptau să fie aplaudați și, dacă se nimereau să fie suflete sen­sibile, ieșeau afară din curtea școlii să se gîndească la ce-au făcut, în timp ce fumau o țigară. Dar nu prea se-ntîm­pla.

Din învățatul ăsta n-a rămas ni­meni cu nimic. N-aș putea să arăt ni­mănui cu degetul un coleg din vreo poză care să fi-nțeles care-i treaba cu poezia, ce-i un poet și ce-ar trebui să se întîmple, de fapt, cu versurile alea care au ajuns la el și cînd mă gîndesc la asta, aproape-mi vine să ies din bu­la în care trăiesc și, în ton cu miș­ca­rea revoluționară a vremii în care-am prins să trăiesc, să pun de-o petiție on­line. S-o semneze toți poeții pe 15 ia­nua­rie – măcar așa, să se simtă vii pen­tru o zi.