Sora vitregă a Aspirinei

Nu am apucat să trăiesc o viață nor­mală. De cînd mă știu, depind de al­ții pentru a mă face și eu util la ceva. De fapt, scopul meu este acela de a sal­va vieți, însă nu se știe dacă vreodată mă vor scoate din sertarul ăsta prăfuit și mă vor pune pe o tavă rece și stră­lu­citoare. Cine își poate dori să se gă­sească pe o tavă rece? Sună ciudat, știu, dar e un fel de portocală de Cră­ciun visul acesta al meu. Și pot simți pînă și mirosul metalului șlefuit, aud me­reu zgomotul altora căzînd plat și îmi imaginez cum va fi atunci cînd chiar eu voi face saltul acela. Îmi spun în­totdeauna ce norocoși sînt toți cei ca­re ajung să pătrundă prin esofag, să a­jun­gă în sîngele cald și să se înădușe de roșu.

Eu m-am născut într-o hîrtie, viața mea a atîrnat în vîrful unui stilou și toa­tă existența mea a fost gîndită în scopul omenirii. Mă simt un norocos, dar stau de cîțiva ani buni în același loc pu­stiu și aud din cînd în cînd zgomotul ser­tarelor închizîndu-se și des­chi­zîn­du-se. A fost cît pe ce să ies la lu­mi­nă acum mult timp, nu știu exact cît, pentru că stînd într-un sertar de spital nu îți poți da seama cum curge timpul. Un doctor mi-a menționat numele și am tresărit de emoție. Mi-am zis: „ga­ta, e momentul să salvez o viață!”, dar am tot așteptat și ziua nu a mai venit. Sînt invidios pînă și pe banala As­pi­ri­nă, pen­tru că ea a trăit călătoria vieții sale. Nu a reușit mare lucru, dar măcar a a­lun­gat o migrenă. Pe cînd eu sînt con­damnat să fiu un biet medicament re­alizat în laborator despre care nimeni nu va ști, pentru că tuturor le este frică să îmi dea o șansă.

Cristina BABII