Șireturile încîlcite în nisip

Libertatea are gust de pră­ji­tu­ră cu zmeură și arată ca un copil ca­re aleargă desculț prin iarbă. Eu așa aș spune.

Dar imaginația, în lumea noas­tră, e ieftină, e pentru toți, așa că ne rămîn oamenii și zilele. Și ți se pa­re ciudat că vocea din cap îți spune să fugi.

Cît de bine sună să ai timp „li­ber”, să poți zîmbi „liber”, să te simți „liber”, să poți gîndi „liber”. „Mai bine îți examinezi optimismul care e mai lung decît un molar de e­lefant”, te oprește vocea din cap ca­re își schimbă subit timbrul într-u­nul mai grav decît vina. Vină pe care ne-o asumăm inconștient pentru că nu putem să ne eliberăm de niște con­strîngeri. Libertatea nu e doar a­tunci cînd îți pui tenișii rupți într-o parte și fugi la mare. Atunci spui că te-ai săturat să fii constant. Dar tu­tu­ror ne place constanța. Nu te aș­teaptă nicăieri un trofeu sclipitor, poa­te doar mintea îți sclipește cînd nu simte frică și gîndește fără tea­mă.

Dar pînă la urmă o bere băută stînd pe malul mării cînd soarele se îneacă în văzduh și vibrează roși­a­tic e unul dintre cele mai „libere” sen­timente. Gîndurile îți sînt duse de­par­te de brizele reci și timpul par­că zboară deasupra ta, lăsîndu-te în pa­ce. Totul pînă cînd doza ți se spar­ge și te trezești în tren spre casă. Poa­te prea brusc, la fel de brusc cum vi­ne și pleacă libertatea. Te mulțumești și așa, că altfel te-ai închide într-un ca­dran de pixeli și numere care nu te lasă să-ți tihnească viața. Una pe ca­re ar trebui s-o împarți în două. În­tre teniși și pantofi.

Și pînă la urmă care-i scopul în a ști dacă ești sau doar crezi că ești „liber”? Dacă tot te-ai așezat la ma­să, atunci joacă!

Iuliana LEONTI