Primul meu tablou

Rutina poate să-ți omoare acea e­nergie sau pasiune pe care o ai la în­ce­pu­tul unui drum ce se anunță a fi lung. Te gîndești cu groază adesea la șa­blo­nul pe care ar trebui să ți-l aplici și să-l ur­mezi îndărăt. Din păcate, cel mai greu este atunci cînd îți dai seama că ru­­tina s-a instaurat singură, pe ascuns și-ți place.

Ultimii trei ani au făcut una din ce­le mai frumoase rutine pe care le-am a­vut pînă în acum. În funcție de zilele săp­tămînii, sesiune, ora la care circulă pri­mul tramvai, cînd apare ziarul, unde-i interviul sau cînd se pune și ul­timul rest de bursă, cam astea erau și a­c­ele „granițe” care-mi făceau acel program. Nu știu dacă a fost de la 9.00 la 17.00 sau era cu jumătate de normă, însă a fost unul al naibii de frumos.

Este greu să prezinți ce-au însemnat toate aceste șablonuri, fără să pui și doza de patetism. Am fost învățat să evit acest lucru și să nu folosesc nici un clișeu, însă cînd trebuie să tragi linia și să treci în următoarea etapă, te izbești, de toate aceste lucruri.

Iar pentru ultima tabletă scrisă pentru „Opinia”, am să spun că nu îmi pasă dacă acest text este unul personal, intim sau nu mai știu eu cum. Cînd stai trei ani împreună cu cei mai frumoși oameni pe care i-ai întîlnit vreodată, nu ai cum să fii sec. Și cînd împarți același ideal cu ei, nu ai cum să lași doar un loc de „bună ziua”. Ne-am construit fe­lul de a fi aici, ajutîndu-ne unul pe al­tul, încercînd să găsim cele mai bune pie­se de puzzle împreună.

Este greu să văd că acest tablou e a­proape terminat. Aș mai vrea să mai adaug cîte o culoare sau măcar să mă mai joc cu pensonul pe alocuri și să trag cîte o dungă, cît să nu fiu nevoit să spun „gata!”. Aș vrea să fie din nou iarnă, să merg pe jos după un reportaj prin cîmpul înghețat. Aș mai sta încă o săptămînă pînă să-mi răspundă Monica Macovei la telefon, să cerșesc în fața Mitropoliei sau să mai împart aceleași cursuri pe masa din redacție.

Fiecare își are propria studenție și nu voi ști să găsesc un cuvînt sau o fra­ză care să se potrivească la toți, dar pen­­tru mine ea va avea întotdeauna a­ro­mă de cafea (primită de la Mihaela, Tu­dor și mulți alții) cu mult fum (de la kent sau pipă), pe un fond muzical cu Amy Macdonald (că-i place A­le­xan­drei), să nu uit de berea de după în­chi­de­rea ediției (de preferință Holstein), presărată cu glumele de duminică (cele mai bune) și mîncatul de pe ultimul număr din revistă. Da, acesta-i cel mai frumos tablou pe care l-am făcut vreodată și îl voi semna cu „Gheorghe”.

George GURESCU