„Pururi tînăr, înfășurat în pixeli”

Îmi iubesc bunicii, dar nu pot suferi bă­trînețea. E o malformație a creierului meu, mă gîndesc – probabil că una dintre ariile acelea care se ocupă de memorie, de percepție a gustului sau a sunetului a încetat să mai func­ționeze într-un moment pe care n-am a­pucat să-l consemnez. Cîrja și capotul înflorat în ca­re o văd pe bunica dimineața sînt fă­cute pen­tru ea, eu n-aș putea să le port. A încercat ea să îmi pună batic pe cap cînd e­ram mai mică și mă plimba cu căruța. Ea spu­nea că vrea să mă ferească de soare, dar eu m-am gîndit i­mediat că vrea să îmi dea bătrînețea ei mie, citisem într-un basm, știam că se poate, așa că i-am zis „nu încă, eu vreau să văd cum e să mă bată soarele în cap, mamaie”. Mi-a zîmbit și mi-a dat pace.

La 13 ani, cînd mi-a făcut mama tort cu dorințe (avusese, în sfîrșit, bani de lumînărele pentru tort), mi-am spus în gînd, înainte să suflu – nu chiar de 13 ori, pentru că mă emoționasem și pierdusem numărătoarea – că eu vreau să mor tînără. Am îmbrățișat-o apoi pe mama și, chiar în clipa în care mă desprindeam din îmbrățișare, am văzut un fir alb. Am pus mîna pe el și l-am rupt, dar mama nu știe nici pînă azi de ce a scos ți­pă­tul ăla scurt. Ne-am așezat pe urmă la poză și vecina care avea singurul a­pa­rat de fotografiat din sat ne-a spus, bîlbîindu-se, „z-z-zîmbiți!”. Azi caut în sertar albumul cu poze și mă uit cînd la mine, cînd la mama. Ea îmi spu­ne în fiecare zi c-am crescut, că m-am făcut mare, dar mie mi se pare că se în­șală. O pup pe obraz și-i spun că tot fetița ei sînt.

Acum un an am găsit o aplicație pe telefon. Îți arată, după ce încarci o fotografie din profil cu tine, cum o să arăți peste cîțiva ani. Alegi tu – peste 10, peste 20, peste 30. Mai departe nu se duce. În fiecare zi, de cînd am găsi-t-o, îmi fac o poză, o încarc acolo și mă privesc. E groaznic. Azi le-am de­ve­lopat pe toate și acum am un întreg album cu mine „la bătrînețe”.