Pildă cu eschimoți

Ei n-au cerut să fie salvați. Pen­­tru că ceea ce alții cred că e sal­va­rea lor, de fapt îi îngroapă și mai mult între zidurile caselor lor dără­pă­nate. Fără măcar un moț de spe­ran­ță pe care să calce. Au ajuns să aibă nevoie de speranță, cînd sub pi­cioarele lor stă ascuns, în mă­run­ta­iele pămîntului, aur cît n-ar pu­tea duce.

În sat la ei, aproape totul e nu­mai rugină și aur. Ciudat contrast de galben cu roșu aprins, pe fundalul pe­reților cenușii a ceea ce erau o­da­tă case. De cînd nu se mai sapă în mina mai adîncă decît un vulcan, au în­ce­put să li se surpe lor viețile.

Au venit unii de la capitală să le zică lor că e periculos mineritul cu cianură. Păi au tot înghițit cianu­ră la micul-dejun de cînd se știu. Dar și otrava asta, nu se ia chiar așa oricum, pe stomacul gol. Tre­bu­ie să servești ceva înainte, ca să te dregi. Altfel, mori! Bucuroși s-ar întoarce moții la vechile obiceiuri și meniuri locale, însă cei de la cen­tru luptă pentru ei. Luptă pentru un oraș deja mort.

Și-au mai venit alții, de peste mări și țări, cu veste verzi ca li­cu­ri­cii și căști galbene, noi, cum nu mai văzuseră. Au venit cu bani, au cumpărat tot, au creat locuri de mun­­că și-au adus și mult dorita și mult hu­lita cianură. Dar atît le-a fost per­mis.

Căci cei de la București, care știu ei mai bine realitățile din zonă și cum se face treaba bună, s-au pro­­țăpit în fața lor, s-au legat fe­de­leș de-o bucată de munte și au țipat în gura mare: „Ajutor! Săriți! Ve­niți de Salvați Roșia Montană!” („care nu-i a noastră, nu trăim aici, dar ce contează?”). Iar cei de peste mări și țări, cu echipă de PR și bani de investit au răspuns ecoului: „hai­da! Am venit să salvăm Roșia Mon­tană!”. Dar cei dintîi tot nu s-au dez­legat.

Alex VARNINSCHI