Omenia aruncată peste gard

Încă din clasele primare sîntem învățați la geografie că granița nu este decît o linie imaginară trasată de om pentru a-și delimita bu­că­ți­ca de pămînt pe care o deține, iar religia ne învață să fim buni cu cei din jurul nostru cînd se află la ne­caz pentru că toți sîntem frați și pî­nă la urmă este loc destul sub soa­re pentru toată lumea.

Dacă unii români nu le prea au cu geografia, un lucru este cert: sîn­tem un popor cu adevărat credin­cios și cu frică de Dumnezeu. De-a lungul timpului ne-am format așa zise autostereotipuri pentru că nu ne-am comparat niciodată cu alte popoare. Lăsînd la o parte imagi­nea negativă de afară noi sîntem cunoscuți și drept un popor ospitalier și prietenos care ar fi în stare să scoată din piatră seacă bucatele cele mai alese pe care urmează apoi să le pună pe masă musafiri­lor oferindu-le cele mai bune con­di­ții atunci cînd vin în vizită.

Dacă așa ne purtăm cu ai noștri de ce nu sîntem în stare să-i în­țe­le­gem și să-i acceptăm și pe cei de al­tă naționalitate? Poate am uitat că sînt și ei oameni. Doar pentru o se­cun­dă dacă ne-am pune în pielea lor am realiza că nu au plecat de prea mult bine din țara lor. Nu cred că e cel mai plăcut lucru din lume să fi nevoit să pleci doar cu ce ai pe tine și să uiți de ceea ce numeai odată casa ta. Cum ar fi să te tre­zești singur într-o altă țară total necunoscută ție și să o iei din nou de la capăt?

Maleabilitatea noastră față de pro­blemele altora este a­proa­pe de zero, dacă buba nu e la noi în curte e perfect sau dacă e, o a­runcăm la ve­cinul, ne spălăm pe mîini și am scăpat. Sîntem un popor bolnav de egoism și neîncre­dere în oameni și continuăm să arătăm cu degetul spre ograda ve­ci­nilor fără să ne ui­­tăm în a nostră.