Pietrele nu sînt ce par a fi

S-a ghemuit într-un fotoliu și și-a apropiat de buze genunchii. Apoi a mușcat puțin din catifea, cît să-și proptească ușor capul în dinți și dinții într-o carne nu prea aspră. „Nu sînt nebună. N-am năluciri”, își spunea destul de încrezătoare, dar se gîndea dacă nu cumva e totuși bolnavă. Avea un talent blestemat să-și trăiască tot ce-i dădea prin cap și acum îi frigea capul gol de gînduri. Nu mai trebuia să gîndească prea mult. Lucrurile începeau să fie exact ceea ce păreau a fi de la prima vedere, dar nu se putea hotărî să creadă asemenea grozăvie.

Nu i s-ar mai întîmpla nimic. Și-atunci, ar dispărea. „Poate că acum sînt bolnavă. Poate așa se întîmplă cînd începi să dispari. Nu mai ai la ce te gîndi”, și se blestemă pentru gîndul ăsta. Acum o să i se împlinească. A avut odată probleme mari cu plămînii. Horcăia dezgustător cînd se sufoca. De atunci își făcuse obiceiul să fugă cînd rămînea fără aer. I-a dat prin cap că oamenii trebuie să fie frumoși. Se întorcea singură acasă la cele mai lehamisite ore de dimineață. Era întuneric și felinarele sparte. Ei se băteau cu sticle, pietre și pumni. Și strada era prea strîmtă să-i ocolească. „Îmi cer scuze. Mă lăsați, vă rog?” i-a întrebat. „Sigur, poftiți”, i-au răspuns năuciți oprindu-se din bătaie ca s-o lase să treacă. Era deci adevărat. Așa-și imaginase și ea că va fi. Nu știa nimeni cînd se sufoca. Fugea cu-n pretext, se ducea, chipurile, după o poveste. Abia după aceea a văzut c-a scris cam puține povești. Dar se îmbolnăvise. Ținea morțiș ca toți oamenii să fie frumoși. Îi credea fără să le-arunce nimic între ochi. Pînă ce ei ajungeau să ridice din umeri și-ncetau să mai fie ce voiau să pară a fi. Atunci îi iubea. Se îmbolnăvise. Putea să-și găsească pretexte de fugă cîte voia. Pleca mereu cu capul în traistă, se urca din prima în mașinile celor mai de neîncredere străini, înopta în casele celor pe care-i întîlnea pentru prima dată în orașe străine, pe stradă sau în microbuz. Făcea cam tot ce putea ca să pățească ceva. Dar și cei mai ticăloși pe care i-a întîlnit au fost buni și primitori. Au avut chiar grijă de ea. Deci era adevărat. Erau așa cum îi văzuse din fotoliu, frumoși. Dar nu mai avea timp și asta o îmbolnăvise de tot. „Pînă cînd trebuie crezut într-un om ca el să prindă curaj și să se arate?” Avea timp tot mai puțin. Cînd stătea în fotoliu, se trezea uitîndu-se la cele mai urîte lucruri pe care le-a cules de pe stradă, la pietre decolorate. Se uita fix de parcă dacă le-ar fi privit îndeajuns, ele s-ar fi făcut, dintr-odată, frumoase.

Oana OLARIU