Of, trenule

„Dulce acrișor și ceva fermecător, incredientele alese pentru a crea fetițele perfecte. Dar profesorul a adăugat din greșeală încă un element – elementul  X.” Cică așa au apărut fetițele Powerpuff, alea din desene animate, și dacă ar fi să mă autocaracterizez puțin, m-aș asemăna tare mult cu Bubbles, fetița blondă, cu ochi albaștri, cu o ținută de aceeași culoare, care e mereu timidă. Eu nu mă îmbrac mereu în albastru, dar cred că atunci cînd s-a adăugat timiditatea, cineva a vărsat din greșeală toată sticluța, acel element X despre care se tot vorbea în desen, și, astfel, am devenit una dintre cele mai timide persoane pe care le-am cunoscut sau văzut pînă în prezent. Nu ai cum să trăiești o viață în ascunzișuri și să vorbești doar printre dinți, din simplul motiv că nu știi ce ar putea crede lumea despre tine. Așa că, între timp, am învățat un lucru important – că trebuie să vorbesc indiferent de situație.

Acum cîteva săptămîni, într-o joi mai exact, m-am hotărît să plec acasă. Mi-am făcut repede bagajul și m-am grăbit la gară. După ce am urcat în tren, mi-am scos telefonul din geantă ca să văd ce mai este nou. Pînă la plecare mai erau vreo zece minute și, la un moment dat, am auzit că se anunță o întîrziere de  45 de minute. Speram că nu este vorba despre trenul în care eram eu, fiindcă, indiferent de ce s-ar fi întîmplat, eu nu aș fi coborît, avînd în vedere că îmi doream prea mult să merg acasă. Încă dinainte de a pleca, am avut cîteva bănuieli că nu voi ajunge la destinație, dar o părticică din creierul meu a refuzat ferm acest gînd, iar eu m-am luat după ea. În jurul orei zece, m-am trezit pe peronul gării din Pașcani, cu un ditai bagajul, într-un frig de îți clănțăneau dinții în gură. Acolo am aflat că trenul cu care ar fi trebuit să merg era de mult timp plecat, iar alt tren eu nu mai aveam. În colțul ochilor, niște lacrimi încercau să mă trezească la realitate, pentru că eu încă nu puteam accepta ideea de a mă întoarce. Era din cauza nervilor, a oboselii și a dorinței puternice de a merge acasă. M-am resemnat într-un final și am căutat un tren cu care să mă întorc în Iași.

Trebuie să recunosc că îmi pare rău că nu am întrebat la momentul potrivit dacă trenul va ajunge la timp, deși am avut ocazia. Și, pe lîngă vina pe care mi-am asumat-o, îmi pare rău că nu m-am revoltat atît cît ar fi trebuit și că nu am cerut explicații pentru respectiva întîrziere. Ce fel de fetiță Powerpuff să mă cred eu, dacă nu am avut super-puterea de a-i ajuta pe cei care erau în aceeași situație cu a mea?

text de Elisa Tîrgovățu

sursa foto: quora.com