O palmă de călător

Neapărat ca într-o pungă de pop­corn scoasă de la microunde, în­chisă aproape ermetic, numai cu o cră­­pătură în capăt, prin care aroma de cașcaval sau paprica îi a­de­me­neș­­te pe cei din jur. Cam așa că­lă­to­­resc zilnic tinerii și bătrînii de la Pașcani la Lespezi și înapoi.

Parcă nu văd că oala aia încinsă poate transporta cel mult 19 oameni, iar ei au de trecut coasta Heciului, un­de mulți, în loc să țină șoseaua, au ni­me­rit în copacii din grădina lui Va­sile și zona dinspre Siret, vreo doi kilometri sparți și bucățiți ca de un ciclop. Pen­tru ei un lucru este si­gur. Trebuie să a­jun­gă la școală, la serviciu, la doctor și apoi acasă, iar tre­nul nu trece pe lîngă poarta lor.

La început, scaunele sînt ocupate alene. Cînd mai sînt însă cinci mi­nu­te pînă la plecare, se răstoarnă sa­­cul cu tîr­goveți și se împrăștie în fa­ța mi­cro­bu­zului. Oameni cu desăgi pline de a­li­mente, muncitori cu ruc­sacuri u­le­ioa­se de la scule și tineri gă­lăgioși. Ei, în­să, nu au bagaj. Cel mult un caiet pe ca­­re îl mototolesc în buzunarul de la spa­te. În schimb, dacă nu stau ca oile, a­di­că într-un grup de cîte șapte-opt, nu por­nește mo­torul, pentru că șoferul este a­mi­cul lor.

Tocmai cînd crezi că pleacă, a­tunci se năvălește gloata. „Mai în spa­te, nu vedeți că mai este loc a­co­­l­o?”, „haide să o luăm și pe doamna”, „unde-i unul (mai degrabă 30), mai încape și al doi­lea, oameni buni să fim” și tot așa, pînă urcă toți în­tîr­ziații, cei mai norocoși că­­lători, pen­tru că deasupra lor se află cră­pă­tura prin care intra cîte-o gură de aer. Cînd pleacă mașina, sînt atît de mulți oameni fără loc, încît nu­mai cu o mînă prinși de bara de si­gu­ranță, tot nu reușesc să se spriji­ne toți, dintr-un ca­păt în altul. Iar da­că spui șoferului că nu îți convine, te îndrumă spre sala de aș­teptare, pentru că trenul pleacă în două ore. În schimb, lor le convine așa de vreo cinci ani. Iar Poliției de vreo pa­tru, cînd i-a prins la înghesuială.

Iulia CIUHU