O casă din mînă-n mînă

Pe cînd era la o vîrstă în care u­ni­versul se rotea în jurul unei mingi și a năzbîtiilor înghesuite într-un colț de casă, părinții l-au dus pe Dan în­tr-o vacanță de vară la o pensiune de la poalele munților. Casa la care s-au cazat fusese recent renovată, scă­rile din lemn odată putrezite au fost schimbate cu trepte de stejar, „re­zistente, băiete, poți să sari cît vrei pe ele că nu crapă”, îi spunea din ușă un bătrînel puțin cocoșat dar cu un zîmbet larg pe față.

A invitat familia înăuntru și-a început să le povestească despre cît de mult luptase cu vechiul posesor ca să o cumpere. Dar împreună cu cîți­va asociați reușise în sfîrșit să în­vingă la masa verde ultima gazdă ca­re „adusese la sapă de lemn locul ăsta. Aveau niște prețuri de te speriai, camerele erau murdare și nici mă­car nu-ți dădea o masă normală. E­ra un hapsîn tata”, le spunea bă­trî­ne­lul în timp ce-i conducea printr-un hol aparent amenajat, dar în ale că­rui colțuri își făceau culcușul cîți­va păianjeni. Camerele de dormit pă­­reau a fi curate, doar draperiile în­găl­benite și paturile incomode distrugeau din farmecul lor. Nici la preț nu s-au putut hotărî, bătrînul în­cer­cînd să mai scoată de la familie cîte un ban în plus pentru cîte o altă mică chestie.

20 de ani mai tîrziu, Daniel, de-acum bărbat la casa lui, și-a dus toa­tă familia la aceeași pensiune din co­pilărie. A auzit că fiul bătrînului a pre­luat afacerea și s-a gîndit că poa­te a mai schimbat ceva din felul în care era condusă casa. Însă odată a­juns acolo a găsit același proprietar pu­țin cocoșat, cu zîmbetul pe buze, doar cu cîțiva ani mai tînăr, care dă­du­se un alt strat de vopsea pe pereții clădirii.