Bucăți de Românie

Frig, speranță și un prim pas către Ro­mânia. Una mică, dar importantă pentru is­toria noastră, pentru noi, românii. Am ris­cat să alegem același domn în două bu­căți de Românie. Bucăți care existau doar pe hîr­tie, căci Moldova, Țara Românească și Tran­silvania aveau suflet românesc. Am în­­ghițit în sec cînd am călcat în picioare con­dițiile străinilor. Dar am făcut-o cu curaj, căci ne doream să ne adunăm de prin toa­te cotloanele pentru a arăta că noi ex­is­tăm. Împreună, nu fragmentați după cum au vrut unii sau alții.

Dar fragmentați am rămas și după ce și Transilvania ni s-a alăturat. Pen­tru că noi, românii, avem un stil foarte subtil de a ne arăta identitatea. Du­pă ce ne-am văzut toți grămadă, ne-am gîndit că sîntem prea la fel. Așa că am început să ne etichetăm și să rîdem de etichetele astea. Că ardelenii se miș­c­­ă în reluare, că moldovenii au un accent ilar, că oltenii-s nu știu cum, că în Dobrogea nu știu ce. De parcă nu am fi toți români. Și ne împărțim așa, după regiunea din care venim, de parcă locul ar fi spoit cu aur, nu ar fi tot par­te din România. Iar de parcă nu ar fi de ajuns, mai sînt și minorități ca­re-și revendică bu­căți din România. Au acaparat județe întregi, și-au în­fipt steagul în pă­mîn­tul românesc și se prefac că uită limba română. Stră­mo­șii noștri și-au pus în cap întreaga lume cînd au făcut Unirea Mică. Noi nici măcar lor nu le pu­tem ține piept. Sau nu vrem.

Și așa unirea noastră a fost unire numai pentru un timp. Numai pînă cînd au început să iasă la iveală mîndriile de olteni, ardeleni, munteni, do­bro­geni, moldoveni și celelalte. În acte sîntem în continuare o Românie, u­na mare, dar de cîte ori privim peste Carpații ce ne despart ne ascundem du­­pă priviri subtile, iar ce a făcut Cuza a rămas doar un eveniment istoric.