Marile speranțe ale României

Faptul că Ștefan Hell, un ce­tă­țean german de origine română, a cîștigat premiul Nobel pentru chi­mie anul acesta, a stîrnit brusc un sentiment de mîndrie și patriotism în sufletul românilor. Extaziați de un presupus prilej de afirmare în rîndul elitelor, ne-am amintit de cei ui­tați, agățîndu-ne disperați de ei și de meritele lor. La noi, des­co­pe­ri­rea valorilor este îngreunată de diverse aspecte: de la cele sociale, la cele birocratice, dar mai ales ma­te­riale. Prin urmare, țara noastră nu reprezintă un cadru armonios, ca­re le-ar fi putut permite ro­mâ­ni­lor lau­reați să exceleze.

Nu din egoism și mîndrie și-au revendicat cetățenii de origine ro­mână ai altor țări premiile Nobel, ci din perspectiva eforturilor de­puse și a performațelor obținute pe cont propriu. Egoiștii suntem noi, cei care vrem recunoaștere in­ter­na­țională atunci cînd nu ni se cuvine. Dacă nația noastră ar fi fost ca­pa­bi­lă să recunoască și să sprijine evo­lu­ția valorilor, atunci poate că pînă acum ar fi luat premiul Nobel și un cetățean român. Însă, realitatea este că prioritățile noastre vor ră­mî­ne altele pentru o perioadă în­de­lungată, deoarece sîntem des­tul de limitați. Există potențial, dar din păcate, nu îl putem valorifica fiindcă nu alocăm destulă atenție educației.

E limpede că România se culcă pe lauri închipuiți. Ea se bucură de succese imaginare, la care a contribuit doar fiindcă le-a dat vizele celor care i-au trecut granițele și care mai tîrziu aveau să cîștige un premiu Nobel. Amăgiți de promisiunea unui viitor mai bun, noi, românii, îmbătrînim așteptînd să aducă cineva un astfel de premiu și în țara noastră.

de Roxana GĂINĂ