Canonul celor vrednici la buzunar

Stau în același cartier muncito­resc din Iași de mai bine de 21 de ani. Cam de pe atunci, au răsărit în marginea asta a orașului vreo cinci șantiere de biserică. Nici în ziua de azi nu s-a finalizat vreo construcție. Lumea nu prea mai dă bani, decît dacă păcatele pe care le fac sînt prea mari. Cel puțin, așa am auzit de la bătrînii mei vecini, care își împart pen­sia între facturi și biserică. Oa­menii păcătuiesc și de multe ori nu-și mai aduc aminte.

Alții au regrete și ca­ută liniștea doar în apăsarea nopții, care nu mai e un sfetnic bun, ci de­vine un moment în care povara is­pi­telor dă năvală în sufletele deja tulburate. Cei mai mulți alungă starea asta abia a doua zi, cînd fac loc altor păcate răscumpărate mai tîrziu pe sub icoane. De ce dau oamenii bani la biserică? Cu siguranță nu pentru că nu au un­de să se roage. Poate că, în sinea lor, încheie o tranzacție binefăcătoare: plă­tesc pentru a se împăca cu greșelile lor. Așa caută ei liniștea sufletească, fără să realizeze că și-au crestat păcatele în inimă, nu pe bancnote de care se pot descotorosi în gardul primei biserici care le apare în cale.

Să fie oare banii donați la biserică de creștini-ortodocși echivalentul in­dulgențelor papale ale catolicilor? Cutia milei pare a fi scurtătura noastră către iertare. Dincolo de faptul că ne mințim singuri și dăm lucruri materiale pe aparența liniștii sufletești, mai este și problema recidivării: banii din buzunar se termină, dar metodele de a călca strîmb par a fi nesfîrșite. Așadar, data viitoare cînd ne simțim nevrednici, poate ar fi bine să nu ne afundăm în portofel, ci în fapte bune. Astea sînt mai dificil de realizat, dar măcar ne trec puntea.