Marea noastră nepăsare

„Du-te și tu la Mare Nostrum, a­sociația aia de pseudo-ecologi­ste unde oricum nu trebuie să faci ni­mic, să vezi ce ușor se agață. Eu am fost vreun an și numai cu asta mă ocupam”, mi-a spus un coleg de liceu cînd l-am întrebat ce-i cu ONG-urile din oraș.

Și cum nu-mi place să stau prea mult pe gînduri, la prima șe­din­ță de miercuri eram acolo, piep­tănat și cu chef de-a mă implica în orice proiecte presupun grija fa­ță de mediul înconjurător, ma­re, plajă și pescăruși. Am cotizat, fără a pune fără prea multe în­tre­bări, taxa lunară și am fost pre­zent la toate ședințele, cu idei, pro­puneri și entuziasm. Am venit mier­curi de miercuri, urcînd scă­ri­le sediului ca spre un loc doar de cîțiva știut și unde puteam să rezolvăm lucruri mai importante decît ce se întîmpla între pereții liceului. Și stăteam pe un scaun pli­ant, alb, în colțul din stînga, lîngă bibliotecă, așteptînd ca la un moment dat să plecăm undeva, să salvăm delfinul ăla eșuat de care tot vorbea șefa sau să pu­nem coșurile de gunoi colorate, pe categorii (hîrtie, plastic, gunoi menajer) pe plaja din Vama Ve­che. Între timp m-am plictisit de prefăcuta atitudine de grup și fal­sa impresie că schimbăm ceva și am redirecționat cei cinzeci de mii pe lună înapoi către plăcinte și co­­vrigi. Și singurul care m-a în­tre­bat de ce-am plecat așa de­vre­me a fost același coleg ghiduș de li­ceu care-mi și recomandase or­ga­nizația.

Am ajuns pînă la urmă în va­ra respectivă în Vamă și-am vă­zut coșurile colorate frumos în nuanțe de verde și de galben. Pes­te tot, în jurul lor, gunoaiele stă­teau de veghe. Parcă pe undeva e­ra și-un delfin.

Ioan STOLERU