Strîngeți, studenți, ramurile!

La rigoare, de nevoie schimbi car­tea pe șapcă. Sau îți iei o carte în formă de șap­că. Ca o frunzișoară, te legeni dintr-o parte în alta dacă așa trebuie. Și dacă a­șa trebuie înseamnă că e neapărat să te a­dap­tezi. Nu degeaba. Ca să ai bani să-i dai pe cărțile în formă de șapcă. Care nu cos­tă mult. Costă cît o jumătate de studen­ție. Dar nu-i un lucru rău. Așa nu bați drumurile degeaba. Mai nehotărîți decît cu­vintele me­le sînt oamenii ăștia care studiază. „Te res­ponsabilizezi”, ar zice unii. „Pe naiba, doar faci bani”, ar zice alții.

S-a studiat și demonstrat, cică, faptul că studenții care lucrează au un IQ mai mic decît cei care nu fac asta. De parcă ar fi oameni bolnavi. De fapt, poate au doar mintea mai ocupată și timpul mai în­grămădit decît ceilalți. Și mai mult cu­raj. Mai rău e cînd te împinge nevoia. To­tuși e un seniment plăcut să accepți toate prin cîte treci și să fii, măcar pe jumătate, pe călcîiele tale. Chiar dacă te clatini din cînd în cînd. Dar vîntul nu doboară neapărat copacii. Că noi asta sîntem, copaci și vom fi citiți și încercați din scoarță în scoar­ță. Ca să nu fim doborîți trebuie să ne strîn­gem ramurile. Și să ni le întindem doar cînd e de bine.

De multe ori, însă, se întîmplă ca stu­denții să muncească și fără bani. Iar re­mu­nerația să fie măsurată în ceea ce le rămîne în cap după ce au țipat alții la ei ca să le fie lor bine. Că viața e cu vrute și nevrute. Cu bani și fără bani. Pîna va țipa unul că îl dor munca și învățătura, combinația asta nu o să fie una fatală. Dar tot o să fie cu două fețe. Că nu-i nimic pe lumea asta care să lucească numai în tonuri de roz. Dar nici de gri.

Iuliana LEONTI